In lumea larga - Ioan Bechnitz

In lumea larga - Ioan Bechnitz

de Ioan Slavici


Ioan Bechnitz e omul celor multi necunoscut, care in Ardeal a pornit miscarea pentru untatea culturala a poporului roman si a condus-o timp indelungat cu pricepere si cu ravna neistovita.
El era fiul unui negotator care-n timpul Eteriei s-a refugiat de la Bucuresti la Sibiu, unde a ramas si dupa ce-n tarile romane au urmat domni pamanteni si si-a agonisit o avere insamnata.
Crescut ca "baiat de bani gata", Ioan Bechnitz a facut, dupa indrumari primite de la Saguna, studii universitare la Viena si in Germania.
Eu i-am facut cunostinta in toamna anului 1869 la Viena, unde se oprise in trecerea lui spre Germania. De la el am aflat ca Saguna staruia pentru propagarea in Ardeal a miscarii pornite de "Junimea" si ca avea o parere de tot rea despre clasa culta romana, mai ales despre cea din Romania.
Dupa-ntoarcerea sa la Sibiu, Ioan Bechnitz a fost un zelos colaborator la Telegraful roman.
Din indemnul lui, tinerii trimisi de Saguna sa faca studii universitare fie la Viena, fie in Germania, intorsi la Sibiu, au infiintat un cerc literar, si Telegraful roman era organul de publicitate al acestui cerc, care avea legaturi cu Brasovul, cu Nasaudul, cu Aradul si cu Caransebesul.
S-a pornit apoi din cercul acesta o lupta pe care chiar si dintre cei ce luau parte la ea numai putini o-ntelegeau. Cu atat mai putini o vor fi-ntelegand astazi.
Sarbii din Croatia si cei din Slavonia, unindu-se cu biserica papala, s-au despartit in ceea ce priveste viata culturala de ceilalti conationali ai lor, au inceput sa scrie cu litere latinesti si-ncetul cu-ncetul s-a format un popor croat cu literatura deosebita de cea sarbeasca.
Tot asa slovacii din Carpatii Apuseni pe la inceputul secolului XIX si-au intemeiat o literatura deosebita de a conationalilor sai din Boemia si din Moravia si-n urma s-au prezentat ca popor deosebit.
De o primejdie de acelasi fel era amenintat si poporul roman cand cu introducerea in bisericile din Ardeal a limbii romanesti. Am scapat insa de primejdia aceasta cand moldovenii si muntenii au introdus si ei limba romaneasca-n bisericile lor.
Primejdia s-a ivit din nou cand preotimea romana din Ardeal a fost induplecata sa primeasca unirea cu biserica papala si catva timp in urma a introdus literele latinesti pentru ca sa se desparta de conationalii din Moldova si din Muntenia, cum croatii s-au despartit de conationalii lor.
Am scapat insa si de data aceasta cand literele latinesti au fost introduse si-n Romania.
Traind insa sub deosebite stapaniri si sub deosebite inrauriri culturale, romanii s-au despartit unii intr-un fel, altii-ntr-altul de popor in ceea ce priveste atat felul de a vedea si de a simti, cat si alegerea si asezarea vorbelor cat si ortografia, incat romanilor din Ardeal le era greu sa citeasca cele publicate in Romania, iar cei din Romania nu mai citeau cele publicate-n Ardeal. Bechnitz sustinea cu toata hotararea ca sa ma mut la Sibiu.
In gandul lui dupa declaratiunea lui Muresanu era din partea mea o adevarata dezertiune daca ramaneam la Bucuresti, deci nu aduceam jertfa ce mi se cerea si nu ma avantam in greaua lupta ce se pornea.
Nu mi-a ramas decat sa ma mut la Sibiu, si am facut-o aceasta cu toata inima.
Cea mai apropiata grija a noastra a fost sa ne punem bine cu greco-catolicii.
Doi dintre membrii consiliului de administratiune, dr. Neagoe si advocatul Margineanu, erau greco-catolici. Am luat hotararea sa rezervam o parte din actiuni si inca doaua locuri in consiliul pentru greco-catolici si ca redactorul ziarului sa fie totdeauna un greco-catolic, agreat de blajani.
Nu numai ca greco-catolicii n-au cumparat actiuni, dara cei doi greco-catolici s-au retras si ei din consiliu, desi redactorii au fost totdeauna greco-catolici, care se bucurau de simpatii la Blaj, si-n coloanele ziarului niciodata nu s-a publicat nici macar un sir jignitor pentru biserica greco-catolica. M-am dus la Blaj unde am fost bine platit atat de canonicii Tipariu si Moldovan, cat si de mitropolitul Vancea, care m-a poftit la masa. Atat insa, numai atat. Toate silintele noastre de a-i indupleca pe greco-catolici sa ieie si ei parte la miscarea culturala pornita de noi au ramas zadarnice. Cei cativa care au lucrat impreuna cu noi, ca Corneliu Pop-Pacuraru, George Cosbuc, fratii Septimiu si Liviu Albini, erau socotiti drept niste oameni razleti, daca nu chiar rataciti.
Am gasit la Sibiu un foarte bine inchegat cerc de oameni tineri, care si-au facut studiile fie la Viena, fie in Germania, unii profesori la Seminar ori la Scoala pedagogica, altii functionari consistoriali. Adunati impregiurul vicarului Popea si a asesorului Cristea si indrumati de I. Bechnitz, ei nu puteau sa fie decta sagunisti, deci si junimisti, deci din punctul de vedere al blajenilor oameni primejdiosi. Cei mai insamanti dintre dansii erau Dimitrie Comsa, dr. Barcianu, dr. Crisanu, protopopul Simeon Popescu, dr. Aurel Brote, directorul societatii de asigurare "Transilvania", Eugen Brote.
Randuiala stabilita era ca fiecare lua masa la el acasa, dar pentru cafea se-ntalneau cu totii la "Habermann", unde puneau lumea la cale. O data pe saptamana cinau apoi impreuna, luandu-si fiecare cu dansul sotia.
E invederat ca Tribuna era - mai presus de toate - organul acestui cerc, cercul este insa stapanit de gandul de a se potrivi-n gand si-n simtire cu obstia romaneasca.
De aceea nu era deloc grea sarcina pe care aveam s-o port.
Aveam alaturea cu mine pe Ioan Bechnitz, care n-avea alta treaba decat sa ma dumireasca de cate ori se-ntampla sa stau la-ndoiala.
Unul din pacatele intelectualilor romani din regatul ungar era lipsa de cultura generala. Oameni cumsecade erau toti, dar fiecare se marginea la cercul restrans al carierei sale. Ioan Bechnitz era in ceea ce priveste cultura generala mai presus de toti intelectualii romani cu care am avut parte sa lucrez impreuna.
"Sa nu vorbim niciodata despre lucruri asupra carora nu suntem indeajuns dumiriti", zicea el, care putea totdeauna sa-si permita luxul de a alerga de ici pana colo pentru ca sa se dumireasca.
El nu facea parte din personalul de redactiune si nu-mi aduc amitne ca sa fi scris vreodata si el ceva pentru Tribuna. Zicea ca nu se simte-n stare sa scrie asa ca sa nu fie nemultumit de ceea ce a scris. Ne ruga deci fie pe mine, fie pe Cosbuc sa scriem ceea ce voia sa spuna. Cu toate aceste, in fiecare zi el era cel mai dintai venit in localul redactiunii.
Dupa ce citea corespondenta si ziarele sosite peste noapte si insemna cu creion rosu ceea ce i se parea de oarecare insamnatate, pleca la clubul sasilor, unde gasea cele mai insemnate ziare germane, franceze, englezesti ori italienesti, din care se dumirea asupra situatiunii si lua pentru mine notite.
Desi in curent cu miscarea politica, cu cea literara si cu cea artistica mai ales in ceea ce priveste muzica si artele plastice, i se-ntampla sa aiba nedumiriri in ceea ce priveste unele persoane, vreo localitate ori vreo fapta despre care era vorba prin ziare. El trecea-n biblitoeca clubului si rasfoia publicatiunile, din care putea sa ieie informatiunile cuvenite.
Astfel ziarul - cu putina osteneala din partea mea - era totdeauna bine informat.
Aveam insa si eu, ca Bechnitz, slabiciunea de a ma teme ca nu cumva cele scrise de mine sa aiba efecte neintentionate de mine.
Si de temerea aceasta tot el ma scapa.
In urma unui neajuns al inimii el era nervos si-si perdea usor rabdarea. Daca i se-ntampla deci sa citeasca-n coloanele Tribunei ceva ce mnu se potrivea cu vederile lui, el se supara si adeseori nu putea noptile sa doarma. Cel mai cuminte lucru era deci ca ziarul sa nu fie tiparit decat dupa ce i-a facut dansul reviziunea.
Scapam in felul acesta si eu de sarcina revizuirii si de simtamantul de raspundere. Se-ntampla, ce-i drept, cateodata ca ziarul e tiparit prea tarziu si perdeam posta, dar sub ochii lui Bechnitz nu scapa nimic jignitor.
El tinea, mai presus de toate, sa ne ferim de tot ceea ce ar putea sa-nvrajbeasca ori sa inaspreasca conflictele.
In urma staruintelor lui si a fratilor Brote, se-ncheiase un fel de alianta cu partidul national al sasilor. Vorba era deci ca in ziar sa nu se publice nimic ce-ar fi putut sa-i jigneasca pe sasi.
Tot atat de mult tineam cu totii ca sa fim crutatori si fata cu poporul maghiar si sa ne marginim a combate guvernul si pe kossuthisti.
Bechnitz indeosebi inca mai mult tinea sa fim cu deosebire cumpatatu in ceea ce priveste oamenii de stat ai Romaniei. Nu ni se cuvenea sa facem critica faptelor savarsite de dansii, si chiar si laudand pe unii, jigneam fara de nici un folos pe altii. Ceea ce puteam sa cerem de la dansii era numai sa nu ingreuneze pozitiunea romanilor din regatul ungar amestecandu-se-n treburile lor. Necrutatori aveam sa fim insa cand vorba era de amanuntele faptelor. Fie-n bine, fie-n rau, aveam sa spunem adevarul si itnregul adevar. Cei mai urgisiti dintre toti oamenii erau pentru noi inchinatorii lui Ludovic Kossuth: nici despre dansii n-aveam insa sa spunem ceea ce nu-i adevarat si de vorbe prea aspre n-avem sa ne folosim judecand faptele lor.
Toate aceste si multe altele le aveam in vedere cand scriam, caci stiam ca Bechnitz, facand reviziunea, nu le va trece cu vederea.
Avea Bechnitz la Bucuresti rude, cele mai apropiate doi veri, la care tinea foarte multe, fratii Stoicescu, unul presedinte la Curtea de apel, iar celalalt caligraf si expert in materie de plastografie. Intr-un rand am reprodus din ziarele bucurestene o informatiune elogioasa despre unul dintre acestia. El a sters-o.
"Aceasta ati facut-o de dragul meu - a zis el - si rau ati facut, caci cititorii Tribunei nu stiu ce rost are acest Stoicescu in lumea aceasta".
Adevarul era ca intre cititorii Tribunei nu erau decat de tot putini care stiau ca traieste la Sibiu si un oarecare Bechnitz, care de dimineata pana seara alearga mereu si ostaneste petnru ca romanii din monarhia habsburgica sa aiba un ziar redactat, vorba lui, cu inima curata.
Cercul din Sibiu avea legatura cu Brasovul, cu Aradul, cu Caransebesul si cu Nasaudul si-si asigurase pentru Tribuna corespondenti in toate tinuturile cu poporatiune romaneasca, precum si la Pesta si la Viena. In acelasi timp, Vasile Moraru ne adunase abonati in Bucovina, si pot zice ca chiar dintr-unceput Tribuna era organul bucovinenilor. Mai avea Tribuna abonati si in Macedonia si-n Epir, de unde Popilian si Lecanta ne trimiteau corespondente.
Ne bucuram cu totii cand puteam sa publicam asemenea corespondente, dar numai rar de tot se-ntampla sa primim cate una care putea sa fie publicata fara de corecturi. Partea cea mai grea a sarcinei pe care aveam s-o purtam Bechnitz si eu erau aceste corecturi obositoare, care trebuiau sa fie facute cu multa discretiune, pentru ca autorii sa nu se simta jigniti de ele. In urma ne dedea si Cosbuc ajutor, iar dupa vreo doi-trei ani, cele mai multe dintre corespondente puteu sa fie publicate si fara de corecturi.
Nimic n-a contribuit la raspandirea Tribunei si la inraurirea ei culturala atat de mult ca aceste corespondente, Tribuna mai era insa si organ al Paritdului National Roman si avea sa se sustina-n lupta nu numai cu adversarii, ci si cu unii dintre aderentii lui, care-si dedeau silinta de a face peste putinta existenta ei, pe care n-o socoteau bine asigurata.
Dupa legea comerciala, orisicare societate pe actiuni trebuia sa lichideze, indata ce capitalul i-a scazut la mai putin decat jumatate. Institutul tipografic in curand a ajuns aproape de situatiunea aceasta si nu mai putea sa fie scapat decat daca abonamentele se vor spori, ca din ele sa poata fi acoperite cheltuielile de editura.
Sarcina de administrator al Institutului si al ziarului o luase asupra sa dr. Aurel Brote, care facea fel de fel de combinatiuni spre a spori veniturile tipografiei, in fiecare zi sucea si-nvartea cifrele si ne spunea mereu ca ne apropiem de situatiunea in care vom fi nevoiti sa lichidam. Se sporeau, ce-i drept, abonamentele, dar se sporeau si cheltuielile, si ar fi fost destul sa cumparam o mai insemnata proviziune de hartie pentru ca sa nu ne ramaie destul pentru acoperirea celorlalte cheltuieli.
Administratorul, Bechnitz si eu tineam cu toate aceste sa incepem cat mai curand cu publicarea unei biblitoeci poporale.
Pentru ca sa se poata vinde cu pret scazut biblioteca aceasta, noi, cei de la Sibiu, am pus mana de la mana si-am cumparat hartie, iar din aceasta hartie cumparata pentru biblitoeca se lua si pentru Tribuna.
Acesta era un secret pe care n-aveau sa-l afle dusmanii Tribunei, ba chiar nici actionarii din Brasov care tineau la Gazeta Transilvaniei, vechea foaie cu care erau deprinsi din timpul copilariei.
Mai era apoi si ca cei mai multi dintre cei ce contribuisera pentru cumpararea hartiei erau oameni ce traiau fiecare din lefsoara sa si aveau casa plina de copii si astfel jertva de bunavoie era prea mare pentru dansii. Vorba era deci sa li se restituie ceea ce au dat, se intelege, dupa ce se vor fi sporit veniturile Tribunei. Deocamdata fratii Brote, Bechnitz si eu cumapram hartie pe polite subscrise de noi, ceea ce numai noi stiam.
Un negotator ca Diamandi Manole nu putea insa sa treaca cu vederea ca-n socotelile Institutului e trecut prea putin pentru hartie. Afland adevarul, a ajuns Diamandi Manole sa-i zica lui Bechnitz Befehl.
Mai in gluma, mai in serios, el zicea ca sibienii sunt de doaua feluri: unii care se supun, iar altii care nu se supun cand Bechnitz porunceste.
Adevarul era ca noi cei ce faceam parte din cercul tribunistilor eram oameni care nu lucreaza impreuna decat cu aceia cu care se pot intelege fara ca sa pearda timpul cu discutiuni. Multi dintre noi erau, ce-i drept, in anumite impregiurari nevoiti sa se insoteasca si cu aceia cu care intelegerea nu le era cu putinta. Ioan Bechnitz nu era insa dintre acestia; cand vorba era de lucruri care nu se potriveau cu felul lui de a vedea, el se retragea intr-un colt si lasa pe altii sa lucreze.
Oamenii sunt in adevar de doaua feluri: unii care au convingeri oarecum inradacinate, care fac parte din fiinta lor sufleteasca, iar altii care nici nu stiu ce va sa zica a fi convins si au numai pareri care se schimba dupa impregiurari si dupa inrauririle la care sunt supusi.





In lumea larga - Ioan Bechnitz


Aceasta pagina a fost accesata de 77 ori.
{literal} {/literal}