In lumea larga - La Sibiu

In lumea larga - La Sibiu

de Ioan Slavici


Diamandi Manole a fost nationalistul devotat si zelos fara de care timp indelungat nu s-a facut nimic bun la romanii din Ardeal. La 1870, cand cu miscarea pornita pentru punerea la cale a sarbarii de la Putna, comitetul central din Viena a depus la banchetul Murasanu o parte din banii adunati pentru sarbare, iar acesta, perzand banii in joc de bursa, a fugit in America.
Deoarece atat Murasanu, cat si Nicolae Teclu, presedintele comitetului, erau din Brasov, brasovenii au staruit ca familia lui Murasanu sa restituie banii perduti., Refuzand aceasta, comitetul si-a dat demisiunea si sarbarea nici n-ar mai fi avut loc daca n-ar fi fost la mijloc Diamandi Manole, in gandul caruia nu numai pentru studentii romani, ci si pentru romanii din Brasov ar fi fost o mare rusine daca n-ar fi avut loc sarbarea. El staruia deci cu tot dinadinsul sa se adune din noi bani pentru ca brasovenii sa scape de rusine.
Avand legaturi cu fruntasii negotatorimii din Bucuresti, din Ploiesti, din Braila si din Galati, precum si un cumnat la Bucuresti, altul la Craiova, iar altul la Iasi, al patralea la Sibiu, al cincilea la Brasov, iar al saselea la Rasinari, si fiind om cu bun-simt practic, el nu se-ndoia ca, folosindu-se de aceste legaturi ale sale, va reusi si a si reusit sa adune destui bani pentru punerea la cale a sarbarii.
El mergea, cum se zice, la sigur, caci nu cersea, "ci taxa".
"Daca eu dau atat - zicea - cutare trebuie sa deie si el atat, iar cutare si cutare nu ma pot refuza, caci au interes sa nu ma supere, iar de la cutare si cutare nici nu mai cer, ci scad din ceea ce am sa le dau".
Profita apoi nu numai de sentimentele nationale ale unora, ci si de amorul propriu ori de vanitatea altora.
Astfel publica-n ziarele din Bucuresti ceea ce s-a adunat la Iasi, iar la Craiova ceea ce s-a adunat la Braila si la Galati.
Indeosebi pe Eminescu, pe cativa dintre bucovineni si pe mine el ne-a-nduplecat sa luam asupra noastra sarcina de a pune la cale sarbarea. Deis noaua ne era om cu desavarsire necunoscut, era destul sa aflam cum a pronit-o el, pentru ca sa nu ne-ndoim ca gresesc cei ce spunea ca, dupa cele petrecute, publicul roman nu va mai contribui pentru sarbare si nu va mai veni la Putna.
Personal nu l-am cunoscut pe Diamandi Manole decat la Bucuresti, mai tarziu, unde venea adeseori in treburi comerciale.
Cand cu secularizarea averilor manastiresti, statul roman luase pentru dansul si averile primite de biserica Sf. Nicolae din Brasov de la unii dintre domnii Tarii Romanesti. Cand T. Maiorescu era ministru al Cultelor, presedinte al Eforiei bisericii Sf. Nicolae era Popazu, fratele mumei lui T. Maiorescu. Profitand de impregiurarea aceasta, Popazu a staruit pe langa nepotul sau sa intervie pentru ca sa i se restituie bisericii averile secularizate. Nemaifiind aceasta cu putinta, guvernul de atunci al Romaniei s-a-nvoit sa-i deie bisericii Sf. Nicolae un fel de renta anuala drept venit al averilor pe care le perduse. Deoarece biserica sustinea scolile romanesti din Brasov, guvernul ungar n-a dat Eforiei autorizatiunea de a primi renta, pe care o socotea drept subventiune. Eforia a primit-o cu toate aceste, insa pe sub mana.
Aceatsa nu se putea face decat prin mijlocirea unui om, care atat la Brasov, cat si la Bucuresti se bucura de incredere, stie sa pastreze discretiunea si e gata sa ieie in primire bani, despre-ntrebuintarea carora nu poate sa deie socoteala publica.
Diamandi Manole a fost timp indelungat omul acesta.
Membru cu amre trecere al sinodului diecezan si al congresului bisericesc, presedinte al Eforiei, precum si al Camerei de comert din Brasov, fruntas al negotatorimii romane, el se bucura de mare incredere. Eu i-am facut cunostinta personala in casa lui T. Maiorescu, prin mijlocirea caruia ridica renta bisericii Sf. Nicolae si dupa ce-n Romania se schimbase guvernul.
Era, cum se zice, o adevarata gradina de frumuseta, om care nu-nvatase multa carte, dar era-nzestrat cu mari daruri firesti si-si castigase o cultura intinsa prin calatorii si prin legaturile lui cu fruntasii vietii noastre culturale. Nu era pentru dansul nici o cestiune prea complicata si-n toate impregiurarile era o placere sa stai de vorba cu e.
Cu atat mai vartos era placere sa lucrezi alaturea cu dansul, omul cumpenit, care niciodata nu-si perdea rabdarea si voia buna, pe care nici vanitate, nici amor propriu, nici interese personale nu-l abateau din calea cea dreapta si de aceea se bucura si de increderea adversarilor sai. Multe din cele petrecute la romanii din Ardeal le sunt rau intelese celor ce nu tiu seama de aceasta.
Tribuna din Sibiu n-ar fi fost intre altele cu putinta daca Diamandi Manole nu s-ar fi pus in fruntea miscarii pornite pentru infiintarea unui cotidian in Ardeal.
Deoarece asesorul consistorial Nicolae Cristea era unul dintre cumnatii lui Diamandi Manole, oamenii de rand erau incredintati ca acesta staruie de dragul cumnatului sau pentru infiintarea ziarului.
Deoarece eu eram stiut ca junimist, altii nu se indoiau ca "Junimea" a pus la cale infiintarea ziarului pentru ca sa-si faca aderenti in Ardeal.
Junimistii, care stiau ca lucrul acesta nu-i adevarat, isi dedeau silinta sa convinga pe iar altii ca Partidul National Liberal e acela care a pus la cale infiintarea Tribunei.
Adevarul era cu totul altul, si eu nu sunt in stare sa-l lamuresc tot atat de bine ca Diamandi Manole el insusi.
Una din particularitatile lui Diamnadi Manole era ca stia sa caracterizeze oamenii dandu-le cate o porecla potrivita cu felul lor de a fi. Astfel, vicarul Nicolae Popea era pentru dansul Andreas Hofer, iar Nicoale Cristea era Pater Ambrosius. Profesorilor le zicea Substantive, iar avocatilor si ziaristilor, Negotatori de vorbe. Pentru dansul sasii erau "circumspecti", maghiarii checichemeti, bancherul Ghita Pop, cel totdeauna spelcuit, Marchiz de Villamarina, cumpenitul Eugen Brote, Lord Palmerston, Ioan Bechnitz, care nu discuta, ci se marginea a-si da pe fata parerea de la care nu se abatea, Befehl, I. C. Bratianu, Babacu, iar T. Maiorescu, Noter ami. Eu, care soseam la Brasov cu trenul de seara si plecam cu cel de dimineata, eram cand Liliac, cand Curier rusesc.
Trebuia sa gaseasca dansul vorba potrivita si pentru situatiunea creata prin retragerea de la Telegraful roman a lui Nicolae Cristea.
Brasovenii aveau un adevarat cult pentru Sagna care, pe langa toate celelalte, infiintase si scolile romanesti, de la Brasov. Pentru ei deci era o revoltatoare lipsa de pietate nu numai masura luata de metropolitul Miron, ci si retragerea de la Telegraful roman a lui Nicolae Cristea, care trebuia sa ramaie la locul unde l-a randuit Saguna.
- Nu! - zicea Diamandi Manole - Saguna, infiintand Tipografia arhidiecezana si Telegraful roman, ni-a pus in mana un pistol, ca sa ne aparam de talhari. Daca guvernul l-a silit pe metropolit sa ne scoata din mana pistolul, noi avem sa adunam mijloace pentru ca ne infiintam un tun, institut tipografic si un ziar, care propaga-n fiecare zi ideile lui Saguna.
Pentru el, Tribuna era "tunul nostru", care se descarca in fiecare zi.
Cam asa vedeau lucrurile si brasovenii, precum si altii, care au subscris actiuni pentru infiintarea Institutului tipografic. In gandul meu de asemenea era cestiune nu numai de pietate, ci si de bun-simt sa staruim in calea croita de Saguna.
Aceasta nu mai era insa cu putinta.
Dupa ce Ardealul a fost unit cu Ungaria, din care nu facuse niciodata parte, partea covarsitoare a romanilor din Ardeal a declarat rezistenta pasiva si-a refuzat a trimite deputati in dieta din Pesta.
Saguna era de parerea ca aceasta politica pasivista e gresita: romanii toti trebuiau din contra, sa staruie in politica de la 1848, deci sa lupte la alegeri contra inchinatorilor lui Ludovic Kossuth si sa-si trimita deputatii in Dieta din Pesta pentru ca sa sprigineasca acolo pe cei ce se lupta contra dinasitie, deci si contra poporului romanesc. In fata pasivistilor se aflau deci activistii, care erau in minoritate. Telegraful roman era organul acestei minoritati. Tribuna nu putea deci sa se sustie daca se pronunta pentru politica lui Saguna, caci era combatuta nu numai de pasivisti, ci si de o parte din activisti. Aceasta cu atat mai vartos cu cat Diamandi Manole si brasovenii lui luasera parte la alegeri si, facand cartel cu maghiarii contra sasilor, alesesera un deputat pentru dieta din Pesta.
Tribuna nu putea sa se sustina decat primind fara de rezerva programul pasivistilor si aparand cu bunacredinta  cauza romana potrivit cu acel program.
Despre aceste nu era greu sa-l convingi pe negotatorul Diamandi Manole. In programul pasivistilor erau insa doaua puncte cu care omul Diamandi Manole nu se-mpaca.
Unul era cel privitor la pasivitate. Dupa parerea lui, pasivitatea-n viata politica putea sa aiba rost pentru maghiari, fara de care conducerea afacerilor publice nu era in Ungaria cu putinta, nu insa si pentru romani. Maghiarii chiar se bucurau daca romanii nu-i mai suparau luand parte la viata poltiica.
"Ai toata dreptatea! ii zicea omul care nu discuta. Rezistenta pasiva e la romani o minciuna. Nu ca nu vrem, ci cu legea electorala si cu procedura electorala din Ardeal noi, romanii, nu putem sa luam parte la viata publica a statului ungar. D-voastre, brasovenii, ati ales, ce-i drept, un deputat, dar numai unindu-va cu maghiarii. Si ce treaba ati facut? I-ati impins pe sasi spre guvern. Saguna staruia pentru activitate gandindu-se ca toti romanii sa fie uniti. Acum, dupa ce ne-am dezbinat, nu facem treaba nici unii, nici altii, si vorbele activitate si pasivitate nu mai aun nici un inteles".
Nu-i ramanea nici omului Diamandi Manole decat sa se deie invins.
Tot asa si-n ceea ce priveste punctul privitor la sufragiul universal.
Diamandi Manole, omul cu bun-simt practic, ii socotea lipsiti de judecata pe romanii care staruiau pentru sufragiul universal, pe care erau interesati a-l cere maghiarii, germanii, slovacii, rutenii si mai ales evreii, toti cei ce prin pravalii si prin ateliere, prin fabrici si prin alte stabilimente industriale au multi proletari ca slugi, calfe ori muncitori. Romanii, la care sunt de toti putini cei ce nu au cel putin o cocioaba, sunt interesati ca vot sa aiba numai oamenii de sine statatori, care au un cens redus.
"Ai dreptate! zicea iar omul, care nu discuta. Sufragiul universal asigureaza predominarea strainilor ce traiesc in mijlocul poporului roman. Noi o cerem insa stiind ca nu tine nimeni seama daca o cerem ori nu.
Diamandi Manole n-ar fi fost el insusi daca n-ar fi recunoscut ca putem sa sustinem programul pasivistilor fara ca sa ne lapadam de propriile noastre convingeri.
Mai eram insa la mijloc si eu.
Fagaduisem ca voi lua asupra mea sarcina de director al ziarului ce se va infiinta, cand va fi cu putinta, si trebuia sa ma tin de vorba mai ales dupa ce in urma unui articol publicat de mine fusese Nicolae Cristea nevoit a se retrage de la Telegraful roman. Traisem insa timp de zece ani aproape la Bucuresti, unde imi asigurasem o pozitiune si intrasem in legatura cu fruntasii societatii care staruiau sa raman la Bucuresti. Singurii care ma sfatuiau sa fac cum ma trage inima erau Kogalniceanu,  T. Rosetti si I. C. Bratianu, iar intre cei ce-si dedeau silinta de ma-ndupleca sa nu ma avant erau Maiorescu, D. A. Sturdza, generalul Davila, P. P. Carp, regina Elisabeta si V. Alecsandri, care ma incredinta ca ardelenii nu sunt oameni cu care se poate face treaba, ceea ce-mi spunea si P. P. Carp.
Am plecat deci la Sibiu cu gandul de a-i face pe prietenii mei de acolo sa-nteleaga ca nu e in interesul cauzei sa iau asupra mea sarcina de director al ziarului, pe care era vorba sa-l infiintam.
Cei mai multi admiteau ca e lucru riscant sa ne punem in conflict cu cei ce staruiau sa raman la Bucuresti, cativa steteau pe ganduri si unul singur, omul care nu discuta, o tinea struna ca fara de mine ziarul nu are nici un rost.
Era, ce-i drept, si el de parerea lui Carp si a lui Alecsandri, numai insa in ceea ce priveste viata politica. Cu oameni care au avut in mijlocul lor pe Saguna si n-au fost in stare sa se adune impregiurul lui in adevar nu se poate face nimic in viata politica. Vorba era insa de o miscare culturala, care avea sa-i faca pe ardeleni destoinici de a lua cu sorti de izbanda parte la viata politica.
Dupa discutiuni indelungate a fost deci luata hotararea ca sa se faca un fel de fuziune cu Gazeta Transilvaniei, infiintandu-se sub directiunea lui Aurel Muresanu un ziar, la care sa colaboram noi ce ce colaborasem mai inainte la Telegraful roman. Indeosebi eu urma sa dau pe langa colaboarare literara si cate doaua articole politice pe saptamana.
Am plecat deci impreuna cu Eugen Brote la Brasov unde, impreuna cu Diamandi Manole, cu Ghita Pop si cu dr. Neagoe, am luat cu Aurel Muresanu intelegere in ceea ce priveste conditiunile fuziunii.
Tin sa spun ca una din acetse conditiuni era sa dau o declaratiune scrisa ca nici direct, nici indirect nu voi scrie nimic contra lui I. C. Bratianu si a partidului national in genere.
Dupa framantari urmate-n timp de doaua zile, invoiala s-a facut apoi, ceea ce numai un om ca Diamandi Manole a fost in stare sa scoata la capat.
Ziua urmatoare am primit insa la Sibiu o depesa, prin care Aurel Muresanu declara ca-si retrage subscrierea. A inceput apoi sa publice Gazeta Transilvaniei ca ziar cotidian.
"Doaua tunuri, care se descarca-n fiecare zi!" a strigat Diamandi Manole, si nu mai putea sa fie vorba daca vin ori nu la Sibiu. Ar fi fost o adevarata dezertare dac-as fi ramas la Bucuresti, unde viata-mi era fara-ndoiala mai usoara si mai placuta.
Isi dedea negotatorul Diamandi Manole seama ca inteprinderea, in fruntea careia se afla ca presedinte al consiliului de directiune, e cu desavarsire riscanta, dar omul Diamandi Manole se bucura ca mai risca si altii si ca miscarea va fi cu atat mai intetita.







In lumea larga - La Sibiu


Aceasta pagina a fost accesata de 105 ori.
{literal} {/literal}