In lumea larga - De la Oradea-mare

In lumea larga - De la Oradea-mare

de Ioan Slavici


In timpul pe care l-am petrecut la Oradea-Mare, gandul meu era fireste indreptat mai ales spre cele bisericesti, si atunci s-a stabilit felul meu de a gandi in ceea ce priveste religiunea.
Am avut si eu, cum vor fi avand cei mai multi, ba poate ca toti oamenii, in viata o faza de dezvoltare sufleteasca, in care credinta e peste putinta. La Oradea-Mare am inceput sa stau la indoiala si-n cele din urma am fost pastruns de gandul ca e o lipsa de bun-simt sa tagaduiesti ceea ce nu poti sa stii. Nu mi-e dat, am zis, sa ma conving ca Cristos e o-ntrupare a dumnezeirii, dar tot atat de putin imi este dat sa ma conving ca el era om ca toti oamenii si numai ca om cuminte nu-mi ramane deci decat sa cred si eu ceea ce-n curgerea timpurilor milioane si iar milioane de oameni au crezut si milioane multe cred si astazi.
Ajuns aici, am fost cuprins de mila-n fata celor ce tagaduiesc, am socotit drept dumsnai ai neamului omenesc pe cei ce-si dau silinta de a slabi-n sufletele altora credinta, orisicare ar fi ea si m-am dumirit prin mine insumi asupra rostului preotimii.
Traind sub acelasi acoperis si mancand la aceeasi masa cu vicarul episcopesc, deci c-o inalta fata bisericeasca, era peste putinta sa nu-mi pun intrebarea daca vederile mele se potrivesc ori nu cu felul de a gandi si de a vietui a acestui indrumator de frunte al crestinilor.
In timpul celor cateva saptamani pe care le petrecusem la manastirea Putna, s-a-ntamplat adeseori ca, fiind zi de post, parintele egumen Arcadie a luat masa, cum se cuvenea, impreuna cu ceilalti calugari, dar se plangea ca nu prea are pofta de mancare, iar dupa-masa venea sa manance cu noi la masa-ntinsa intr-unul din tunurile manastirii, iar aceasta a doaua masa nu era deloc de post.
Luand prin ascuns parte la aceasta masa "copioasa", el recunostea ca savarseste o fapta pentru dansul neiertata. Eu eram cu toate acestee de parerea ca pacatul de nu a posti e mai mic decat fararnicia. In gandul meu el nu se calugarise de bunavoie, ci pentru ca-i murise preuteasa, si randuiala bisericeasca nu-l ierta sa se casatoreasca din nou. Eram si eu de parerea ca celibatul si toate cele impreunate cu el au fost introduse in biserica crestineasca pentru ca fruntasii bisericesti sa poata dispune de slujitorii altarului. Oameni sunt, la urma urmelor, si ei, si nu li se poate face o vina din aceea ca nu se leapada de cele omenesti.
Mi se parea deci lucru foarte firesc ca vicarul, tot calugar si el, manca si-n zilele de post carne fara ca sa se ascunda, iesea din cand in cand imbracat in haine civile si petrecea bucuros cu cocoanele mai tinere, ba ma suparam cand cate o gura rea isid edea silinta sa ma incredinteze ca are chiar legaturi mai intime cu femei.
Mai era apoi la mijloc si pozitiunea pe care o avea la Oradea-Mare vicarul bisericii ortodoxe.
Intre romanii ortodocsi si cei greco-catolici nicairi nu se urmeaza lupta cu atata indarjire ca la Oradea-Mare, unde bogata episcopie greco-catolica face printre romanii ortodocsi propaganda, mai fiind sprijinita si de mai bogata episcopie romano-catolica. In lupta aceasta ortodocsii cauta sprijin la calvinisti, si totdeauna intre calvinisti si ortodocsi a fost o legatura oarecum de sine inteleasa. Era deci pentur vicar cestiune de tact sa nu-i jigneasca pe calvinisti prin frme de vietuire pe care ei le socotesc cel putin exagerate. Tot ca cestiune de tact vicarii erau aderenti ai lui Koloman Tisza, care era capetenia bisericii calviniste maghiare.
Cu totul altfel mi se prezentau lucrurile dupa ce mi-am dar seama ca slujitorii altarului mai sunt si indrumatori ai credinciosilor in ceea ce priveste viata practica, atat ca fii, ca soti, ca parinti si ca oameni intre oameni, cat si ca cetateni in viata economica si-n cea morala, deprinzandu-i cu stapanirea de sine si cu lepadarea de cele trupesti in toate impregiurarile.
Nu e nimeni silit sa se faca preot. Acela, deci, care ia asupra sa sarcina preotiei are sa se impace cu gandul ca va trebui sa li se supuna-n toate privintele randuielilor stabilite de sfintii parinti si de traditiunile bisericii. Nici un fel de abatere de la aceste nu i se iarta. Cu atat mai putin i se pot ierta abaterile celor ce s-au calugarit si au jurat lapadarea de bogatiile lumesti, castitatea si supunerea neconditionata. Numai necredinciosii si dusmanii bisericii crestinesti pot spune ca si calugarii sunt deopotriva cu ceilalti oameni in ceea ce priveste trebuintele trupesti. Sfintii parinti au fost oameni intelepti, care n-au putut randui ceea ce e imptoriva firii omenesti. Postul, stapanirea de sine, infranarea de orisice fel sunt randuite fiindca prin ele omul traieste mai putin cu trupul, se inalta sufleteste, se patrunde de demnitatea omeneasca si-si indulceste firea.
Impartasinf aceste vederi traditionale, puneam calugarul totdeauna mai presus de preotul de mir chiar si daca acesta, ramas vaduv, a imbracat rasa calugareasca, dar si ma asteptam ca cel calugarit sa-si petreaca viata pana-n cele mai mici amanunte potrivit cu juramantul calugariei.
Ma simteam deci dureros atins cand vedeam ca vietuirea vicarului in multe privinte nu se potrivea cu cinul calugaresc. Nu tineam seama de soaptele gurilor rele, caci stiam ca cei porniti spre viata destrabalata ii graiesc de rau pe cei chemati a-i indruma spre buna vietuire, pentru ca sa poata zice: "De ce sa nu fac si eu ceea ce face vladica?". Stateam la indoiala si nu mi-am dat niciodata silinta sa ma incredintez daca e ori nu adevarat ceea ce se soptea. Ceea ce ma mahnea era ca vicarul savarsea fapte pe care cei slabi in credinta si dusmanii bisericii puteau sa le ieie drept dovezi ca sunt adevarate spusele lor.
Mai ales dupa ce a fost ridicat in scaunul episcopesc el trebuia sa se fereasca de asemenea fapte. Neiertandu-l pozitiunea sa sa ieie parte in lupta pornita contra guvernului, el se punea in conflict cu aderentii partidului national, care profitau de slabiciunile lui pentru ca sa-i scada autoritatea graindu-l de rau.
Cu atat mai vartos trebuia sa se fereasca dupa ce a fost ridicat in scaunul metropolitan.
Orisicine putea sa fie atta de bun preot ori bun invatator roman, cat si bun cetatean si fara ca sa stie alta limba afara de cea romaneasca. Statul ungar nu castiga nimic daca preotii si invatatorii romani stiau si ungureste si nimic nu perdea daca ei stiau numai romaneste. Nici nu le cerea nici o lege sa-nvete limba maghiara. Era insa pentru maghiari nu numai cestiune de amor propriu, ci totodata si-o urusrare daca-nvatau romanii limba maghiara, ceea ce nici o lege nu le interzicea. Atarna de la bunul lor indemn ca, invatand-o, sa castige bunavointa stapanirii maghiare.
Miron Roman avea ca metropolit rostul de a propaga intre romani acest indemn bun. Deocamdata insa silintele lui erau zadarnice fiindca nu numai ca n-avea destula autoritate si nu se bucura de incredere si de simpatii, ci n-avea nici majoritate fie-n consistoriu, fie-n sinod.
Dupa cele petrecute-n urma articolului publicat de mine-n Telegraful roman sub titlul Lapsus calami, el s-a facut chiar urgisit.
Au venit timpuri cand nu mai putea nimeni sa fie-n regatul ungar nici preot, nici invatator roman daca nu stia limba maghiara. Lucrul acesta ar fi fost peste putinta daca-n fruntea bisericii infintate de Saguna s-ar fi aflat un metropolit cu autoritate covarsitoare, care se bucura de increderea credinciosilor pastoriti de dansul si de iubirea lor. In gandul celor mai multi dintre credinciosi era deci o nenorocire nationala cu metropolitul de la Sibiu era om cu trebuinte exagerate si astfel mereu stramtorat si nevoit a cauta sa scape prin fel de fel de expediente, ba pe deasupra si cu o viata intima mai mult ori mai putin scandaloasa, incat ramanea la discretiunea guvernului, care-l tolera numai cata vreme se putea folosi de el.
De aceasta au sa tie seama cei ce tin sa se dumireasca in ceea ce privetse viata politica si mai ales cea culturala a romanilor din regatul ungar.
In vreme ce la Blaj au urmat in scaun Vancea si Mihali, doi arhierei de mare vrednicie, care nu aveau insa poztiune bine asigurata, la Sibiu pastoreau Roman si apoi Metianu, care nu erau in stare sa sustie si sa apere drepturile ce le fusesera romanilor asigurate prin "statutul organic".
N-am sa scriu istoria celor petrecute atunci. Ma voi margini la un singur amanunt, care arunca lumina asupra tuturora.
Saguna obtinuse pentru biserica pastorita de dansul un ajutor din partea statului. Suma acordata drept ajutor era pusa la dispozitiunea consistoriului, care o impartea intre preotii ce prin pastorirea lor se faceau vrednici de a fi ajutati. E-nvederat ca acestia nu erau pe placul guvernului, nici pe al metropolitului. Vorba era deci ca majoritatea consistoriului sa fie oameni gata de a intra-n voile metropolitului, deci ale guvernului. Consistoriul era insa ales de sinod. Un consistoriu pe placul metropolitului nu era deci cu putinta cata vreme sagunistii aveau majoritatea in sinod. Guvernul se folosea deci de toate mijloacele ca in sinod sa fie alesi oameni agreati de el. A-nceput deci sa-mparta el ajutorul de stat prin diregatorii administrativi intre preotii cu bune purtari in viata publica, indeosebi intre agentii lui electorali. "Ajutorul" era deci un mijloc de coruptiune si sagunistii din sinod staruiau sa nu li se deie preotilor autorizatiunea de a primi ajutorul daca nu li-e acordat de consistoriu.
La 1884, cand m-am intors de la Bucuresti si m-am stabilit la Sibiu, sagunistii tot mai aveau majoritatea atat in consistoriu, cat si in sinod. Cand cu cele mai apropiate alegeri, au fost apoi puse toate-n miscare pentru ca sa i se asigureze metropolitului majoritatea. In zadar insa. Am fost nevoit sa-mi pun si eu candidatura si am si fost ales, dar peste putin m-am ratras din sinod.
Dupa ce adeca s-a-nvederat ca metropolitul a ramas in minoritate, s-au facut cele mai grele presiuni si s-a falsificat alegerea pentru ca sa i se asigureze majoritatea-n consistoriu.
Sinodul era prefacut in adunare cu rost politic, la care eu nu puteam sa iau parte.
Sustinatorii drepturilor asigurate prin statutul organic erau nevoiti sa-si deie silinta de a face ca metropolitul sa pearda increderea si iubirea crestinilor pastoriti de dansul, ceea ce nu era in intersul bisericii, caci, pe langa toate celelalte, mai slabea si simtamantul religios.
Cu totul altfel s-ar fi desfasurat lucrurile daca biserica romana ortodoxa ar fi fost in stare sa tie cu toata puterea pept in fata silintilor asupritoare ale guvernului.





In lumea larga - De la Oradea-mare


Aceasta pagina a fost accesata de 81 ori.
{literal} {/literal}