Pe la scoli - La Viena

Pe la scoli - La Viena

de Ioan Slavici



Aducandu-mi aminte cele traite de mine, cel mai covarsitor dintre simtamintele de care sunt cuprins este ca pretutindeni pe unde trecusem, m-am bucurat de multa bunavointa din partea oamenilor cu care am avut a face, dar nicairi nu de atat de multa ca la Viena.
De la Arad am calatorit pana la Pesta pe calea ferata, iar mai departe am facut drumul pe Dunare, o calatorie pentru mine foarte placuta.
Ma simteam fericit pe drum si inca mai fericit dupa ce am sosit la Viena si mi s-a facut rost in cazarma.
Dupa randuiala de atunci, noi, voluntarii, eram inainte de ameazazi liberi, ca sa asistam la cursur, iar dupa-ameazazi, de la doaua la cinci, faceam exercitii militare. Serile aveam voie sa iesim.
Drumul de la cazarma pana la universitate era lung, cel putin de sase kilometri; aceasta insa nu ma supara, caci, atat la dus, cat si la intors, vedeam o multime de lucruri si de mutre pentru mine foarte interesante. Capitanul meu insa a socotit ca e prea obositor pentru mine durmul si ca perd prea mult timp facandu-l, a intervenit dar sa fiu "transferat" la regimentul "Ramming", care se afla-n cazarma "Francisc Iosif I", a treia casa de la universitate.
Eram la regimentul acela treizeci si sapte de voluntari, intre care vreo doauazeci fuseseram admisi sa ne facem anul pe cheltuiala statului. Acestia eram adapostiti intr-o sala speciala, asa-zisa sectiune a voluntarilor, unde ne intruneam cu totii si pentru lectiunile ce capitanul si doi locotenenti ne faceau in ale militariei.
Regimentul era slovacesc, dar in sectiunea noastra erau reprezentate nu numai toate scolile superioare, ci si toate popoarele din monarhie.
Poate orisicine sa-si faca inchipuire despre framantarile ce se petreceau in sala aceea.
Cei mai certareti dintre toti erau sarbii.
Italienii din Dalmatia se suparau cand li se zicea ca sunt italieni. "Nu, ziceau dansii" suntem dalmatini!".
Sarbii din Dalmatia se suparau si ei cand li se zicea ca sunt croati, iar croatii se suparau cand sarbii din Banat le spuneau ca fac parte din marele popor sarbesc.
Era peste putinta ca noi ceilalti sa nu ne dam silinta de a ne dumiri care dintre sarbi au dreptate: aceia care puneau patriotismul mai presus de nationalitate, ori aceia care ziceau ca cei de acelasi neam, orisicare li-ar fi patria, au sa puie-n toate privintele umar la umar.
Nu zile, nici saptamani, ci luni intregi de-a randul s-au urmat discutiunile inversunate asupra acestei cestiuni, fara ca sa ajungem a fi toti de acelasi gand.
Un singur lucru admiteau cu totii: ca oamenii de acelasi neam, orisiunde s-ar fi afland si-n orisice fel si-ar fi petrecand viata, in viata culturala au sa lucreze impreuna. In viata economica, insa, si mai ales in cea politica, lucrarea impreuna atarna nu de nationalitate, ci de starile geografice si de comunitatea de interese materiale.
Italienii si sarbii din Dalmatia aveau dreptate numai din punctul de vedere economic si din cel politic: in viata culturala aveau sa lucreze impreuna unii dintre dansii cu italienii, iar altii cu sarbii. Voind insa sa lucreze ei indeosebi si-n viata culturala impreuna, se impedeca unii pe altii in lucrare. Acesta e intelesul vorbei despre incurcaturile de limbi la turnul Vavilonului. Desafsurarea culturala fireasca si rodnica numai din lucrarea impreuna a oamenilor indrumati sufleteste in acelasi fel poate sa rezulte, si de aceea cei mai multi dintre noi ii socoteam nu numai misei, ci totodata si prosti pe maghiarii care siluiesc pe altii sa ieie parte si la viata lor culturala.
Luand parte la aceste discutiuni, am ajuns incetul cu incetul sa ma dumiresc asupra pornirilor de care sunt stapanite deosebitele popoare din monarhie si despre indemnurile fie bune, fie rele ale lor!
Acum intaia oara mi-am dat seama ca vrajba dintre oameni porneste din indemnuri care sunt improtiva firii si ca dusmani ai neamului omenesc sunt cei ce-si dau silinta sa impedece desfasurarea fireasca a lucrurilor.
Cei mai patimasi in privinta aceasta mi se pareau cehii, tot asa de intoleranti ca sarbii, dar mai vicleni, oameni zacasi, si fatarnici, care au totdeauna un gand ascuns si nu te iarta niciodata daca le stai in cale ori i-ai jignit intr-un fel oarecare.
Cu toate aceste, Bezdek, unul dintre camarazii mei, mi-a fost bun prieten, si alt ceh, Bilca, a fost cel mai insemnat dintre binefacatorii de la Viena ai mei.
Eu, unul, n-am avut niciodata cuvinte de a ma plange de vreun ceh, si ceh a fost si Urban Jarnik, de care ma leaga amintiri placute.
Spun numai cum mi se pareau cehii atunci cand ma aflam adapostit in cazarma Francis Iosif I.
Pe la sfarsitul anului scolar am plecat cu regimentul in lagarul de la Bruck an der Leita, ca sa luam parte la manevrele de acolo, unde iar am dat peste o amestecatura din toatee popoarele monarhiei.
Acolo era chiar mai bine decat la Viena, caci primeam adaus la solda, aveam liber dupa-ameazazi, ba, dupa orisicare manevra, mi se dedea o intreaga zi de repaos, iara giur impregiur erau ici paduri umbroase, colo campii intinse, pretutindeni aer curat si lumina revarsata din plin, ba duminecile si zilele de sarbatori mai cantau si orchestrele militare.
Dar eu nu m-am dus la Viena numai spre a-mi face randul in ostirea imparateasca. Daca-mi aduc bine aminte, acela care primise "Indicele" meu si ma inscrisese pentru semestrul al doilea era doctorandul Maier, mai tarziu profesor de teologie la Sibiu si protopop la Seliste. Tot el m-a inscris si pentru semestrul al treilea chiar mai nainte de a fi sosit eu la Viena.
Nu stiam sa pretuiesc indeajuns bunavointa lui.
In timpul petrecut la Cumlaus ma-ncantase gandul de a ma face si eu notar comunal ca "principalul" meu, care avea sotie si copii, traia-n largime si-si facuse parte din multe bunatati de tot felul. Gandul meu era deci sa scap cat mai curand de serviciul militar pentru ca sa ma-ntorc acasa.
Tatal meu, care traia mai mult pentru altii decat pentru sine insusi, ma-ndrumase, intre altele, spre doaua lucruri: unul, sa ma multumesc cu putin si sa dau tot ceea ce ma iarta puterile, iar altul, sa fac cu toata inima tot ceea ce sunt nevoit a face.
Eram deci cu desavarsire multumit de traiul pe care-l aveam in cazarma si, intrat odata in ostire, purtam cu drag unofrma si-mi faceam pana-n cele mai mici amanunte datoria, incat unii dintre camarazi ma luau drept un fel de maniac si-si bateau joc de mine.
Cu aceeasi staruinta-mi urmam si studiile universitare. Daca eram odata inscris, nu-mi ramanea decat sa si fiu student in puterea cuvantului.
Cu totul altfel mi s-au prezentat lucrurile dupa ce am inceput sa iau parte la cursuri. Aveam profesori pe Ihering, pe Lorenz Stein, pe Phiilips, ba ma duceam sa audiez si la Schaffle, la anatomistul Hyrtl si altii.
De aici inainte invatam multe nu numai la lectiuni si discutand cu camarazii mei din cazarma, ci si plimbandu-ma, intre lectiuni, pe coridoarele universitatii, stand in cafenea ori mergand mai ici, mai colo pe strada ori prin parcul orasului.
Mai ales Eminescu avea o particulara slabiciune pentru asemneea discutiuni urmate mergand pe drumuri umblate de lume.
In virtutea randuielii de atunci, dupa semestrul al patrulea, studentii aveau sa se prezinte la primul examen de stat. Eu facusem primul semestru la Pesta, al doilea la Cumlaus, iar acum steteam la Viena ca sa-mi fac randul la oaste. Mai fusesem apoi ales presedinte al societatii "Romania juna", pe care atunci o infiintaseram, si perdeam o multime de timp si cu organizarea societatii. Chiar si daca n-as mai fi ravnit la viata de notar comunal, aveam destule cuvinte de a nu ma prezenta la examenul de stat, Nici perdere pentru mine nu era, nici rusine n-avea sa-mi fie daca nu trec examenul.
Mai "batranii" mei colegi staruiau insa sa cer termin si ma-ncredintau ca, dupa discutiunile avute cu mine, stiu destul pentru ca sa trec examenul. L-am si trecut, indeosebi la Ihering, din dreptul roman, chiar "cum laudae".
Pana la sfarsitul anului de voluntar mi-a ramas deci timp sa ma pregatesc si pentru examenul de ofiter de rezerva.
Dupa ce l-am trecut si pe acesta, cel mai apropiat gand al meu a fost sa ma-ntorc acasa.
Iesit din cazarma si dezbracat de uniforma, am ramas om fara de capatai in cel mai propriu inteles al cuvantului. Pentru ca sa pot pleca, unul dintre colegii mei romani mi-a dat una, altul alta si cu totii m-au imbracat cum s-a nimerit.
Nici asta data n-au venit insa lucrurile cum mi le ticluisem eu.
S-a intamplat adeca lucru la care nu ma gandisem, ca un oarecare Balca, un chef, avea la Viena un bine reputat institut particular, in care-si urmau studiile si cativa tineri romani, intre care si Alexandr Macedonski. Hozanu, fiindu-i lui Bilca prieten, si-a dat silinta sa-mi faca rost de pedagog in acel institut. Era prea tarziu. Se aflau insa in institut doi frati maghairi care nu stiau nemteste, comitii Moritz. In curand dupa ce-am sosit acasa, am primit deci de la prietenul meu vestea ca sunt angajat sa-il meditez pe cei doi frati pentur un onorar din care pe timpul acela puteam sa traiesc la Viena destul de bine.
Era peste putinta sa mai stau pe ganduri dupa ce timp de un an traisem la Viena, unde sunt teatre, muzee, galerii si sali de concert, profesori adimenitori si prieteni cu care nu te mai saturi a sta de vorba.
Adevarul era ca nu mai aveam ce sa caut la Viena, unde aveam sa-nvat dreptul civil si cel penal, procedura civila si cea penala, dreptul comercial si altele care pentru tarile Coroanei ungare nu se potriveau. Guvernul ungar si luase dispozitiunea ca al doilea examen de stat in Ungaria numai trecut la Pesta sa fie valabil.
Ar fi ramas deci sa ma-ntorc iar la Pesta si sa ma-nscriu acolo pentru ca sa fiu admis la examen, ceea ce au facut si altii dintre cei ce-si terminasera studiile afara din Ungaria.
Cu totul altele erau insa cele ce ma adimeneau pe mine.
Mai nainte de a fi sosit la Viena, citisem putin, mai ales in limba maghiara, mai putin meteste si frantuzeste, de tot putin romaneste. Lectiunile lui Ihering m-au indrumat sa citesc scrieri istorice, iar Eminescu ma silea, asa-zicand, sa citesc filosofie, ceea ce la-nceput nu ma-ncanta. Incetul cu incetul am prins insa slabiciune pentru orisice lectura.
Tot indemnat de Eminescu apoi - inca pe cand ma aflam in cazarma - am inceput sa scriu, cum zicea el, in romaneasca de la Siria.
Putin mi-a pasut deci de dispozitiunile luate de guvernul ungar.
Cateva luni dupa-ntoarcerea mea la Viena, Eminescu m-a prezentat d-lui Iacob negruzzi, care, intorcandu-se din Germania, s-a oprit la Viena. Am luat intelegere sa-i trimit pentur Convorbiri literare cate ceva, intre altele dari de seama asupra maghiarilor.
Am inceput deci sa iau parte la miscarea literara.
Iar catva timp, in urma am fost nevoit sa ma pun in fruntea miscarii pornite de studentime pentru unitatea culturala a romanilor si sa iau asupra mea sarcina de presedinte al comitetului central constituit pentru punerea la cale a serbarii de la Putna.
Cei doi ani urmatori i-am petrecut in lucrarea despre care am vorbit mai in amunte in ceea ce priveste pe altii. Eu indeosebi m-am ales pe urma acelei lucrari cu multe fie bune, fie rele, ditnre care cele mai hotaratoare sunt trei.
Dandu-mi silinta sa potrivesc propriul meu fel de a trai cu cele zise de Lorenz Stein si cu cele scrise de Louis Blanc despre trebuintele omenesti, m-am patruns pentru intreaga mea viata de rostul nu numai economic, ci totodata si moral al indrumarii de a ma multumi cu putin. Nu numai trebuintele prea multe si prea mari sunt nesecat izvor de rele indemnuri, dari si daca obarsia saraciei sunt trebuintele nemasurate, e mare bogatie sa te multumesti cu putin si, in acelasi timp, multumindu-te cu putin, lasi prisosul pentru altii. Nu doara ca eu insumi n-am cazut niciodata in pacatul lipsei de cumpatare, dar m-am ferit totodeauna de pacatul acesta si mi-am facut mustrari cand am fost prea slab de inger. E deci lucru firesc daca n-am putut sa am o buna parere despre cei ce nici nu tineau sa se stapaneasca.
Vorbind apoi undeva despre intelepciunea practica, Schoipenhauer zice ca Confuciu a fost cel mai cuminte dintre oamenii ce-au trait pe fata pamantului. Ma simteam deci mereu indemnat a ma dumiri de ce anume Schopenhauer a zis-o aceasta si am citit cu multa ravna tot ceea ce mi-a cazut in mana despre viata lui Confuciu si despre indrumarile date de dansul., Aceste mi s-au parut si mi se par si acum atat de intelepte, incat ma simt nemultumit de mine insumi si-mi fac mustrati cand se-ntampla sa cad in pacatul de a ma fi abatut de la cele mai insamnate dintre ele. Tot tiind seama de aceste, sunt deci nevoit a judeca si cand e vorba de fapte savarsite de altii.
Aceste sunt mai ales patru: iubirea de dreptate, iubirea de adevar, buna-credinta si mai ales sinceritatea, fara de care si cele mai frumoase fapte sunt fatarnicie vrednica de dispret. Viata pe care o avem aici pe pamant nu e vrednica sa ne-njosim de dragul ei nedreptatind fie chiar si numai pe dusmanul nostru, spuind ceea ce stim ca nu-i adevarat, amagind pe cei ce se apropie cu incredere de noi si mai ales dandu-ne silinta sa le parem altora cum in adevar nu suntem.
Staruind in acetse vederi, mai vartos m-am lipsit pe mine insumi de destoinicia de a ma potrivit cu oamenii in mijlocul carora imi petrec viata si m-am facut azi unuia, mane altuia urgisit pe urma parerilor mele despre faptele lui.
Al treilea lucru cu care m-am ales e hotararea de a nu lua niciodata parte la viata politica.
Cand am sosit la Viena, am gasit acolo bucovineni, ardeleni, ungureni, banateni, moldoveni, munteni, ba aveam si-un basarabean, Stamati, precum si un macedonean, Caragiani. Unii dintre dansii erau apoi baritieni, altii babesisti, iar altii sagunisti ori federalisti. Erau insa intre noi si oameni ca mine, car-esi dedeau seama ca toti suntem romani si in viata culturala avem sa lucram impreuna, staruind fiecare-n parerile sale politice.
Din gandul acesta a pornit infiintarea societatii "Romania juna", al careia presedinte am fost ales tocmai pentru ca, staruind insumi in parerile mele, nu-mi dedeam silinta de a-ndupleca pe altii sa se lepede de ale lor.
In curand s-a dat insa pe fata si o dezbinare in ceea ce priveste viata culturala. T. Maiorescu intrase adeca in polemica cu Simeon Barnut, si pe cand multi se dedusera-n partea acestuia, sagunistii, intre care Eminescu si eu, precum si cei mai multi dintre bucovineni, tineam cu T. Maiorescu, deci cu "Junimea".
In adevar insa numai noi priveam cestiunile din punct de vedere cultural. Pentru ceilalti, societatea "Romania Juna" si mai ales sarbatoarea de la Putna erau un fel de paravane, din dosul carora se facea propaganda pentru unirea politica, ceea ce noaua ni se parea lucru primejdios. Pentru ca sa putem organiza societatea si pentru ca sa ni se dea voie de a pune la cale sarbarea, trebuia sa fim de buna-credinta. Nu puteam apoi sa perdem din vedere ca atat la italieni, cat si la germani, unirea politica a fost urmarea fireasca a unirii culturale si ca am vedea lucrurile de-a-ndoaselea dac-am vrea ca la noi unirea culturala sa se faca abia dupa ce a fost facuta cea politica.
Fiindca eram de buna-credinta si fiindca vorbeam asa, se zicea suntem uneltele "junimistilor", pe care "patriotii" ii socoteau cosmopoliti, francmasoni, cei mai primejdiosi dusmani ai neamului romanesc.
In urma celor vazute si patite la Putna, m-am intors acasa scarbit si-l feirceam iar pe fostul meu "principal", care-n restransul lui cere de la Cumlaus avea parte de atatea multumiri.
In vremea aceasta, insa, Eminescu a umblat pe la Iasi, si-n urma staruintelor lui "Junimea" a luat hotararea de a-mi da un ajutor de vreo 10-12 galbeni pe luna pentru ca sa nu-mi mai fiu nevoit a-mi perde timpul dand lectiuni.
Atat a mai lipsit pentru ca sa nu mai ramaie nici o indoiala ca Eminescu si eu suntem uneltele platite ale cosmopolitilor din "Junimea" si cand cu darea de seama asupra sarbarii de la Putna, cu o majoritate constituita ad-hoc cu ajutorul celor ce mai nainte nu voisera sa intre-n "Romania juna" ni s-a dat un asa-zis vot de blam.
Nu mai putea sa-mi ramaie nici mie nici o indoiala ca sunt lipsit cu desavarsire de cuvenitele destoinicii pentru ca sa iau parte la viata noastra politica, in care nu numai se iarta, ci se si cere sa fii de rea-credinta fata cu aceia pe care nu ti-i socotesti prieteni, sa-i nedreptatesti, sa-i minti, sa-i inseli, sa-i amagesti, sa-i asupresti.





Pe la scoli - La Viena


Aceasta pagina a fost accesata de 90 ori.
{literal} {/literal}