Pe la scoli - La Timisoara

Pe la scoli - La Timisoara

de Ioan Slavici


Pentru clasa VI am trecut la Timisoara ca sa-nvat nemteste, m-am pomenit insa prea tarziu, caci calugarii de acolo, desi numai de tot putini dintre elevi erau maghiari, introdusesera si limba maghiara drept limba de propunere.
Ramanea sa-nvat limba germana vorbind ici cu unul, colo cu altul, caci Timisoara era atunci oras german. Nu erau, ce-i drept, orasenii numai svabi, dar atat evreii, cat si sarbii si romanii vorbeau si ei nemteste. Dupa ce s-a incheiat insa pactul dualist, se lucra pe capete pentru asezarea pe temelii maghiare a vietii constitutionale in statul ungar si toata lumea-si dedea silinta sa-nvete limba maghiara.
Comite suprem fusese numit la Arad Bohus, iar la Timisoara un patriot maghiar de la Arad, dar era lucru stiut ca dupa invoiala facuta intre Coroana si fruntasii maghiari drepturile odata castigate nu se puteau perde. Ramaneau deci neatinse si drepturile castigate-n virtutea diplomei din octomvrie si limba romaneasca ramanea obligata pretutindeni unde fusese introdusa, ba lumea cea mare nu se-ndoia ca inca multe si mari drepturi vor fi castigate in urma generozitatii maghiarilor.
Multi erau deci cuprinsi de un fel de manie a maghiarismului, si pe cand eu trecusem la Timisoara ca sa-nvat nemteste, nu numai svabi, sarbi si evrei, ci si multi dintre banatenii nostri au trecut la Arad, la Sighidin ori la Nagy-Koros, unde mai curand si mai usor puteau sa-nvete limba maghiara.
La Timisoara dar mai vartos decat la Arad am fost cuprins de simtamantul afara din cale nesuferit ca nu sunt in stare sa ma potrivesc in gand cu lumea in mijlocul careia traiesc.
Am petrecut la Timisoara doi ani scolari, si atat in timpul acesta, cat si mai tarziu, am cutreierat Banatul pana pe la Lugos si Caransebes, precum si pana pe la Virset, Biserica-Alba si Panciova. Totdeauna si pretutindeni m-am simtit in mijlocul unei lumi pentru mine straine.
La Siria svabii erau in toate privintele mai presus de ceilalti consateni ai lor, mai instariti, mai bine imbracati, mai inaintati in cultura. Svabii din Banat erau mai presus de cei de la Siria. Ma-ncantau satele lor infloritoare, caii si vitele lor de cea mai buna prasila, bisericile si scolile lor bine asezate. Nu eram in stare sa-nteleg cum pot asemenea oameni sa se lepede de neamul lor. Ei mi s-au facut chiar urgisiti in timpul alegerilor de atunci.
Era vorba de Dieta ce urma sa voteze legea pentru egala indreptatire a nationalitatilor. La Orezidorf, intre Timisoara si Arad, romanii pusesera candidatura lui Vicentiu Babes. Svabii nu numai ca n-au sustinut candidatura aceasta, ci s-au incaierat cu romanii, incat au ramas peste treizeci de oameni morti.
Mai apropiati nu ne erau nici sarbii.
Fiind adeca vorba de despartirea hierarhica, sarbii ne socoteau drept un fel de jefuitori, care momesc in partea lor o multime de sarbi pentru ca sa se faca stapani pe averile bisericesti, care de drept erau numai ale sarbilor.
Mai ramaneau romanii, iar acestia nu numai in ceea ce priveste limba si portul, ci si dupa intregul lor fel de a fi mi se pareau foarte deosebiti de fratii lor de pe tarmurul de la dreapta al Murasului, indeosebi mai lipsiti de voie buna si de inima deschisa. Fiind, intre altele, unul dintre putinii romani care vorbeau bine ungureste, chiar si daca-as fi voit sa ma apropiu de dansii, ma tineau ei departe.
Erau, dealtminteri, si impregiurarile care ma faceau sa traiesc mai mult ori mai putin izolat.
Ma pomenisem in lume ca baiet nascut din parinti nu bogati, dar instariti. Dupa ce tata-batran a murit, tata ramasese cu avere destul de frumoasa, ogoare, trei vii, paghini, si mai facea si negotarie mai ales cu peste, cu berbeci, cu tei pentru legatul viilor. Intr-un rand a cumparat din Ardeal peste patruzeci de cai, o marfa cautata atunci in partea locului. Dupa ce-a adus insa caii acasa, a dat navala musca de la Columbaci, si el a fost nevoit sa risipeasca caii dandu-i pe preturi de nimic si pe asteptare, ceea ce l-a ruinat, incat a fost nevoit sa vanda viile.
In timpul celor din urma doi ani petrecuti la Arad am dus-o deci greu, iar la Timisoara am trecut mai mult fara de voia parintilor mei, care se temeau ca nu vor putea sa ma intretie la Timisoara, unde nu puteau sa-mi trimita merinde de acasa.
Lucrurile au venit insa asa ca nici n-am prea avut nevoie de ajutorul lor.
Aflandu-ma la Arad in clasa III, am facut din intamplare cunostinta cu o departata ruda prin alianta din partea tatei, sotia notarului orasenesc Urbanyi, nascuta Chirilescu. Dansa m-a poftit in zile de sarbatori la masa. Singurul ei copil, un baiat rasfatat si oarecum salbatic, a prins slabiciune de mine. Profitand de aceasta, nu numai am ajuns a-l face sa se deie pe brazda, dar in timp scurt l-am facut sa-l pregatesc pentru examenul in virtutea caruia a fost primit in a doua clasa primara. Astfel mi s-a facut reputatiunea de-mblanzitor de copii.
La Timisoara aveam profesor de religiune si de limba romana pe un oarecare Craciunescu, fostul meu profesor de religiune de la Arad.
Om necasatorit, el lua masa la "Casina", cel mai de frunte dintre restaurantele de atunci ale orasului.
Restaurantul avea doaua fetite, una de vreo sapte, iar alta de vreo noaua ani, amandoaua foarte dragalase, dar si neastamparate, copii crescuti pe genunchii musteriilor. Parintii lor tineau ca ele sa-nvete limba maghiara si ca sa umble mai putin pritnre picioarele oamenilor adunati pe la mese. Profesorul Craciunescu a staruit sa le puna sub purtarea mea de grija, ceea ce s-a si facut.
Petreceam cate doaua ceasuri in fiecare zi cu cele doaua fetite fie indrumandu-le sa scrie si sa citeasca, fie plimbandu-ne prin parcul ce despartea cetatea de suburbia Fabric, iar in schimb aveam voie sa-mi iau in restaurant si-n cafenea tot ceea ce-mi cerea inima, ba pe deasupra aveam in apropiere si locuinta gratuita.
Putin mai ramanea sa mai cer de la parinti.
La marginea despre parc a suburbiei se afla o gradina mare, in care era arena, adeca teatrul de vara, un stabiliment de bai si restaurantul oarecum obligat. Restauratorul avea un baietel cam la fel cu cele doaua fetite. In cele din urma am parasit fetitele si am luat sub purtarea mea de grija baietelul. Drept rasplata luam si acolo tot ceea ce-mi cerea inima dintr-ale restaurantului si aveam si locuinta tot acolo-n gradina, la o doamna Jurgens, sotia unui selar de la Ciacova, care venise la Timisoara entru educatiunea copiilor sai, doaua fete si un baiet mai mic.
Treceam de aici inainte de mai multe ori pe zi prin parc, si-mi aduc aminte ca de cele mai multe ori ma opream pe podul de la poarta cetatii si ascultam cantecele prizonierilor italieni din cazamate.
Imi aduc aminte ca l-am vazut pe Cuza-voda, care, trecand prin Timisoara, trasese la hotelul "Jagerhorn" din cetate.
Imi mai aduc aminte de doi dintre pater-ii care ne erau profesori.
Cel mai insemnat dintre acesti era pentru mine profesorul de literatura germana, pater Vuchtich, un croat, care in timpul lectiunilor ne recita balade sarbesti, dupa parerea lui cele mai frumoase dintre poeziile poporale. Papist zelos, el isi dedea adeseori parerea de rau pentur ca sarbii se-ncapatineaza-n ortodoxia lor.
Intre colegii mei sarbi (nu croati) erau si cativa asa-zisi bunevati, romano-catolici, care ii dedeau dreptate profesorului, caci nu s-ar fi produs doaua literaturi si doaua culturi deosebite daca toti sarbii ar fi de confesiunea romano-catolica. Ceilalti le dedeau raspunsul ca vinovati sunt croatii, care s-au lapadat de legea stramoseasca si sunt sectari, intoleranti.
Romanii le dedeau acestora dreptate si eu impartaseam vederile lor, dar nu ma ierta firea sa-mi osandesc profeosrul, care jurase cand s-a calugarit ca va face propaganda catolica.
Prin aceasta ma puneam in conflict cu colegii mei ortodocsi, atat cu romanii, cat si cu sarbii.
Mai vartos m-am pus in conflict din cauza vederilor mele in ceea ce priveste pe profesorul de literatura maghiara, pater Hemmen, un francez svabizat, si acum cel mai zelor maghiarizator.
Sunt adeca in Banat cateva colonii de francezi. Traind in legatura cu svabii, francezii acestia s-au lapadat incetul cu incetul de limba lor si s-au pus in rand cu svabii. Desi era dar de parerea ca nu sunt oameni cumsecade svabii care se leapada de neamul lor, mi se eparea lucru firesc ca francezii acestia, care erau cu desavarsire izolati si nu mai puteai sa ieie parte la viata nationala franceza, sa se deie fiecare dupa cum il trage inima. Un asemenea francez era Bonas, episcopul de atunci al Timisorii, Trefort, un insamnat scrietor maghiar si timp indelungat ministru de Culte si Instructiune Publica, precum si multi altii. Nu putea deci nici pater Hemmen sa fie socotit deopotriva cu svabii, cu care se dau in partea celor ce voiesc sa desfiinteze masele germane din regatul ungar.
Fiind insa ca vorbeam bine-n limba maghiara si cunosteam literatura maghiara, pater Hemmen avea un fel de slabiciune pentru mine, colegii mei ziceau ca tiu cu el fiindca sunt slugarnic si tin sa intru in "gratiile" lui. S-a mai intamplat apoi ca comitele suprem a vizitat liceul si eu am fost randuit sa recitez una din poeziile lui Petofi. O voi fi recitat bine, caci am primit drept un fel de premiu o carte, biografia lui Raffaello, dar aceasta m-a si dat gata - drept om lapadat de neamul sau.
Nici nu prea era dealtminteri viata romaneasca la Timisoara, unde romanii, mult mai putini decat la Arad, erau risipiti prin suburbii si socotiti in toate privintele mai prejos de sarbii care-si aveau acolo episcopia si unul dintre centrele culturale.





Pe la scoli - La Timisoara


Aceasta pagina a fost accesata de 82 ori.
{literal} {/literal}