Pe la scoli - La Arad

Pe la scoli - La Arad

de Ioan Slavici



La Arad am stat sase ani, pana-n vara anului 1865, deci in timpul asa-zisului provizoriu, cand romanii erau acolo mari si tari. Dupa ce Gheorghe Popa a murit, a fost numit in locul lui Teodor Serb, tot un podgorean, si anume de la Cuvin. Si acesta a staruit in caile apucate de Gheorghe Popa.
Desi eram insa tanar mai rasarit acum, nu ma prea interesam de cele ce se petreceau in viata publica si sunt putine cele ce pot spune despre mersul lucrurilor de atunci.
Cu toate lectiunile "private" pe care le luasem la scoala catolica, nu am fost admis in prima clasa gimnaziala, ci a trebuit sa rumez un an in a patra clasa elementara din Arad.
Am fost dat in gazda la un fel de prietena a mamei, o svaboaica tanara si frumoasa, care era maritata dupa un pantofar, maghiar cam chefliu, care lucra cu vreo zece calfe mai ales pentru targ. Neavand copii, gazda ma rasfata si ma tinea fara de plata, numai din curata dragoste. Tot din dragoste curata ii dedeau insa si parintii mei un butoi de vin, un porc gras, o putina de branza, alta de lietar, un sac de fasole, unul de linte si ce se mai nimerea.
Vinerile, cand era zi de targ, mai primeau apoi regulat cate o mare pane coapta la noi acasa si prajituri pentru ziua de dumineca.
La Siria si, pe cat stiu eu, in intreaga Podgorie nu era pe timpul acela decat un singur evreu, Avram jidovul, un batran maruntel, care avea o baba oarba de un ochi si cu deosebire sluta. El facea negotatorie cu piei crude, pe care le aduna alergand mereu cand pana la Pincota, cand pana la Radna, iar vinerile le ducea la Arad, unde ramanea si pentru sfanta lui zi de sambata. Eu aveam o deosebita slabiciune pentru el si-l asteptam cu multa nerabdare, caci el era cel ce-mi aducea sacul cu merinde cand era sa nu vine tata el insusi la targ.
Avandu-si daraverile mai ales cu romanii, Avram jidovul a cerut sa fie primit la primaria romanilor. Staruintele i-au ramas insa zadarnice, caci el era dintre ceilalti si n-avea ce sa caute intre romani.
Ceilalti l-au primit bucuros, caci, primindu-l, se sporeau cu unul. N-a trecut apoi mult si l-au primit si pe notarul LObel, mai tarziu Kunfy, pe arendasul Deutsch, pe negotatorul Krebs si pe cei ce au venit in urma acestora.
In timpul cand batranul Avram imi aducea vinerile sacul cu merinde de acasa, treceau de-a lungul ulitelor din Siria sunand din fluierita niste negotatori care aduceau zdrente si vindeau pentru oaua fel de fel de maruntisuri. Indulci apoi de cele ce vedeau, azi unul, mane altul ramanea apoi in sat, isi deschidea "dugheana" si se faceau "grec". Carciuma nu deschidea nici unul, caci sirienii beau, daca beau, acasa la ei. Daca se intampla sa iasa vreunul beat in ulita, cel dintai trecator il lua frumusel si-l ascundea, ca sa scape satul de rusine.
Daca nu erau insa carciume la Siria, se gasea privilegiu pentru fel de fel de alta daraveri, si peste cativa ani, cand m-am intors acasa ca student universitar, nu mai avea Avram nevoie sa plece pentru sambata la Arad, caci avea casa de rugaciune si la Siria. Cat am stat insa la Arad, tot fie la Avram, fie vreunul dintre ai lui imi aducea merindea si cea mai cunoscuta parte a Aradului imi era mahalaua evreieasca unde ei trageau si unde in curand am ajuns sa am prieteni.
Aceasta cu tot mai vartos cu cat anul urmator n-am mai ramas la svaboaica cea buna.
Era mai nainte, ca, dupa parerea mamei, svaboaica prea ma rasfata. Mama tinea apoi ca eu sa mananc numai pane plamadita, framantata, dospita si coapta-n casa noastra si mancarile sa-mi fie gatite cu grasime de la porci ingrasati sub purtarea de grija a ei si topita de dansa. Iara svaboaica le dedea si altora din panea ce primeam de acasa si gatea si pentru altii din porcul gras ce se trimitea. Nu era, in sfarsit, bine sa stau eu singur copil la gazda.
M-am mutat dar impreuna cu doi frati Serb, fiii preotului de la Hodis, care s-a mutat in urma la Galsa, langa Siria. Fratele mai mare, Sima, adeca Gherasim, imi era coleg de banca si mi-a ramas unul dintre cei mai buni prieteni pana-n timpul razboiului, cand s-a lepadat si el de mine pentru ca nu cumva sa fie pus in randul vanzatorilor de neam.
Gazda noastra, tot femeie fara copii, era sotia unui tamplar, care lucra intr-o fabrica, unde pleca dimineata si de unde nu se-ntorcea decat seara. Ii plateam fiecare cativa florini pe luna, pentru care dansa ne dedea adapost si ne gatea mancarea dintr-al nostru, o zi dintr-ale mele si doaua dintr-ale fratilor Serb. Socotelile si randuiala gospodariei erau lasate-n sarcina lui Nica, fratele mai mic, care avea mult bun-simt practic.
Acesta era dealtminteri felul in care-si petreceau viata cei mai multi dintre baietii veniti pentru "invatatura" la Arad. Aradul era pe timpul acela oras de vreo treizeci de mii de locuitori, dintre care romani vreo opt mii si sarbi vreo cinci mii. Ceilalti erau svabi, maghairi, evrei si putini slovaci veniti de la Ciaba. Desi insa maghiarii nu erau decat cam a patra parte, orausl era socotit mai ales maghiar. In piata toata lumea vorbea, ce-i drept romaneste, dar prin pravalii si prin alte localuri publice oamenii se foloseau mai ales de limba maghiara.
Gimnaziul era si el maghiar, desi cei mai multi dintre profesori erau svabi si mai ales slovaci adusi din Carpatii Apuseni, si era mare raritate profesorul care rostea bine limba maghiara.
In prima clasa gimnaziala ne aflam vreo suta de baieti dintre care numai putini stiu limba maghiara. Cam jumatate din clasa erau romani, care isi alesesera locurile mai ales in bancile din fund si nu aveau legaturi cu ceilalti colegi ai lor.
Eu si Sima nu ne aflam intre dansii.
Lasa ca ungureste vorbeam tot atat de bine ca romaneste, dar intre colegii mei de banca erau doi sirieni, amandoi maghiari, vecini si prieteni de joaca. Era lucru firesc sa sedem eu si Sima in banca langa acestia si sa ne imprietenim cu prietenii lor.
Indeosebi eu n-o prea duceam deci bine cu colegii mei romani, care ma socoteau parca n-ar fi roman adevarat.
La sfarsitul anului a iesit insa la iveala ca sunt.
Cei mai multi dintre romani au ramas adeca repetenti, si intre acestia ma aflam si eu.
Afland-o aceasta, parintii mei si mai ales tata-batran au ramas ca si cazuti din cer.
Le intrase adeca-n minte gandul ca eu sunt baiet destept, si le era peste putinta sa se dumireasca cum au venit lucrurile ca pana chiar si unul ca mine sa ramaie repetent.
Ei aveau in felul lor dreptate.
N-as fi de buna-credinta dac-as spune acum, dupa saptezeci de ani aproape, ca mai eram pe langa toate celelalte si baiet cumitne, astamparat. Puteam sa fiu pus in randul celor ce si azi ca ieri turbura buna randuiala nu numai in timpul recreatiunii, ci si la lectiuni. Mai vazandu-ma ca sunt si roman greco-oriental, unii dintre profesori m-au pus in randul celor ce nu stiu ungureste si-au socotit c-ar fi perdut timpul petrecut cu examinarea mea. Mi-au dat deic nota dupa purtarile mele. Tata nu era insa omul care se impaca cu asa ceva, a staruit deci sa fiu examinat si a fost destul sa i se implineasca cererea aceasta pentru ca sa mi se faca dreptate. Pe cand altii au ramas repetenti ori au trecut la preparandie, eu am intrat in clasa a doua.
Mi-a mai mers acum si vestea ca ma bucur de sprijinul celor ce-i prigonesc pe romani.
Au mai urmat apoi si altele, pe care le spun pentru ca ele arunca lumina asupra celor petrecute atunci.
Cand cu miscarile din Lombardia si din Venetia, calfele din atelierul gazdei mele, desi cele mai multe svabi, cantau de dimineata pana seara si pana la miezul noptii "Megishunezut a Nemet, hogy a fene enne meg!" ("Totusi pui de cane e neamtul, manca-l-ar boala cea spurcata!")
Mai cantau:
"Kossuth Lajos azt izente,
Elfogyott a regementje;
Ha meg egyszer azt izeni,
Mindnyajuknak el kell menni!"

"Ludovic Kossuth ni-a trimis veste,
Ca-i sunt regimentele pe sfarsite;
Daca ne mai trimite vestea aceasta,
Trebuie sa mergem cu totii!"

In acelasi timp, peretii caselor erau plini de inscriptiuni ca "Eljen Kossuth" - "Eljen Garibaldi!" - "Eljen Turr!" si altele ca aceste, iar stalpii vopsiti in negru-galben si pajurile imparatesti erau stropite cu gunoi de tot felul.
Pe mine care crescusem la Siria, ma jigneau lucrurile de felul acesta, si nu eram in stare sa inteleg cum pot sa fie si intre romani oameni care se bucura de ele. Ma certam deci si cu aceia dintre colegii mei care erau maghiari, si cu romanii care se bucurau ca maghiarii se pun in pizma cu imparatul.
Deoarece biserica romaneasca se afla prea aproape de cetatea de pe cellalt tarmure al Muresului, au fost luate masuri pentru daramarea ei. Zidurile au fost subminate si era de toata frumusetea cand se prabuseau dupa ce li se dedea minelor foc.
Mai unul, mai altul ocara pe imparatul pentru ca isi pune ostirea sa darame biserici, si nu erau putini cei ce credeau ca tot asa are sa fie daramat intregul oras.
In mine se razvratea sirianul. Orisicat de mult as fi tinut la biserica aceea, in care ma-nchinasem cu parintii mei cand cu trecerea noastra spre Bodrog, ceea ce se facea din porunca imparatului era pentru mine lucru care trebuie sa fie facut.
Dupa ce Gheorghe Popa introdusese limba romana pretutindeni unde dupa diploma din octomvrie se cuvenea, unii dintre diregatorii prea zelosi au introdus-o si unde romanii erau in minoritate, caci, ziceau ei, si maghiarii introdusesera limba lor unde ei erau in minoritate. Eu ma certam atat cu cei ce ziceau ca bine fac romanii, cat si cu maghiarii care ziceau ca romanii sunt uneltele asa-zisei "camarile" din Viena. Pe cna ddeci unii ma luau drept roman dat in partea maghiarilor, prietenii mei maghiari ziceau despre mine: "Io fiu, kar hogy olah!" ("Bun baiet, pacat ca e roman!").
Oameni priceputi in ale politicei, fruntasii maghiarilor isi dedeau silinta sa-i faca pe toti sa creada ca Austria ii asupreste pe toti deopotriva, si staruiau ca poparele din Ungaria sa se uneasca toate si sa puna umar la umar spre a desface "patria comuna" de Austria si spre a o organiza intru obsteasca fericire a tuturora.
Incetul cu incetul s-au si patruns de acest avant patriotic nu numai svabii si evreii, ci si multi dintre sarbi, ba chiar si unii dintre romani. Sarile se adunau mai ici, mai colo lume multa, care pleca cu torti aprinse, ca sa faca manifestatiuni pe la casele celor ce staruiau pentru unirea patriotica.
I se facuse, intre altele, si episcopului Procopie onoarea unei asemenea manifestatiuni patriotice.
Catva timp in urma episcopul Andrei Saguna, intorcandu-se de la Viena, s-a oprit la episcopul Procopie, care ii era prieten inca din timpul cand facusera impreuna studiile teologice.
Atunci si numai atunci l-am vazut pe omul care a avut cea mai hotaratoare inraurire asupra vietii mele.
Mi s-a spus ca, viind vorba despre manifestatiunile patriotice de la Arad, el a zis ca da, popoarele toate au sa se uneasca, insa impregiurul Coroanei.
Mai ales dupa ce el a rostit aceste vorbe s-a pornit si la Arad contra lui lupta, care in Ardeal era atunci in toiul ei.
Asa si treuiau sa vie lucrurile.
Cand le scriam aceste, mi-am adus aminte de numarul de la 7 ianuarie 1923 al ziarului Adevarul, in care e publicata o convorbire cu d-l deputat Iosif Sandor, fost timp indelungat secretar al vestitei reuniuni culturale maghiare din Ardeal si in mai multe randuri deputat in Dieta Ungara, Azi e om de incredere al maghiarilor din regatul roman, deci unul dintre cei ce cunosc bine desfasurarea evenimentelor din regatul ungar. El spune urmatoarele:
" Intocmai precum in Ungaria fostul Partid National Roman totdeauna s-a apropiat si in foarte multe chestiuni s-a inteles cu partidul independent si cu cel 48-ist, tot asa partidul maghiar din Romania se va intelege nu numai cu celelalte minoritati, ci chiar si cu partidele romanesti, va colabora cu ele intr-un interes reciproc".
Daca unul ca mine le-ar fi spus aceste, multi ar fi banuit ca e o exagerare la mijloc. Adevarul e ca pe timpul acela nu unul dintre nationalistii nostri era inchinator al lui Kossuth. Intre acestia era abunaoara si Gheorghe Pop de Basesti, mai tarziu presedinte al comitetului central al Partidului National. Jigniti pentru ca dupa Revolutiunea de la 1848 nu s-a facut ceea ce-n gandul lor trebuia sa se faca, ei erau totdeauna gata sa le deie mana de ajutor celor ce duceau mai departe lupta seculara contra Casei de Habsburg.
Doaua zile mai nainte de a fi publicat Adevarul marturisirile facute de d-l Iosif Sandor, revista Gandirea publica (5 ianuarie 1923) un articol asupra lui Petofi:
"Cuprinzand inabusit sub crusta ideilor politice si nationale focul ascund din care va tasni - peste veacuri poate - de sub pojghitele stratificate ale umanitatii - se zicea autorul articolului - din fraternitatea maghiara fraternitatea universala".
Ceva mai jos sunt apoi citate urmatoarele marturisiri ale poetului maghiar:
"Inca de multi ani - scrie el la 17 martie 1848 in ziarul sau - singura mea lectura, cartea serilor si a diminetilor mele, panea de toate zilele, este Istoria Revolutiunii Franceze, aceasta noua Evanghelie a lumii".
Aceste ii ametisera pe multi pe la 1865 ca pe la 1848 si pe la 1860.
Adevarul e ca Petofi era poetul lumii insufletite pentru idealul lui Szechenyi, care striga: "Sa facem si din petri maghiari!" "deci" sa desfiintam tot ce nu e maghiar in patria noastra. De aceea striga la 15 martie si Petofi: "Talpra magyar: hiy a haza!" (Sari in picioare, maghiarule, te cheama patria!)
El numai pentru fraternitatea maghiara se-nsufletea, caci altfel s-ar fi luptat contra celor ce cereau desfiintarea Ardealului, pentru ca intr-un Ardeal de sine statator asuprirea romanilor ar fi fost peste putinta.
Nu mai eram acum copil, ci om tanar, care putea sa-si deie seama despre toate acetse. Cunosteam atat istoria Ungariei, cat si literatura maghiara, in care-l puneam pe Petofi in frunte, dar de Revolutiunea Franceza nu puteam sa fiu incantat. Se razvratea in mine nu numai fiul mumei mele, ci si omul adevarat cand ma gandeam la miseliile fara de seaman pe care le-au savarsit revolutionarii francezi si la varsarile de sange ce-au urmat in Europa dupa acea revolutiune. De acelasi sitmamant eram cuprins cand ma gandeam la lungul sir de rascoale sangeroase pe care le-a pornit nobilimea ungara pentru ca sa-si castige iar puterea, pe care o avuse mai nainte de urcarea-n scaunul regal a Habsburgilor. Aveam deci atat inima, cat si mintea deschisa pentru indrumarea data de Saguna, spuind ca romanii, sarbii, germanii si slovacii au sa se uneasca cu aceia dintre maghiari care se lupta contra celor ce duc mai departe seculara razvratire contra Habsburgilor.
E mai presus de toata indoiala ca Curtea din Viena nu in urma rezistentei pasive a maghiarilor, ci vazand ca nu se poate razama pe romanii, pe sarbii, pe germanii si pe slovacii care le dedeau ajutor partidului independent si celui 48-ist a fost nevoita sa-nceapa cu fruntasii leali ai maghiarilor negotierile terminate cu nenorocitul pact dualist.
Numai de tot putini dintre colegii mei romani impartaseau aceste vederi. Intre putinii aceia era pe langa prietenul meu Sima si un alt Serb, Gheorghe, fiul comitelui suprem, care ne era coleg de banca.
E de sine inteles ca vederile porneau de la cercul din care facea parte tatal lui Gheorghe, si ceea ce ne apropia sufleteste era ca le intelegeam la fel si stiam sa ne potrivim cu ele.
Era, intre altele, ca multi dintre colegii nostri svabi nu se multumeau sa fie patrioti zelosi, ci strigau in gura mare ca ei sunt maghiari.
Noi, romanii, le spuneam ca are sa le fie rusine de a se fi lepadat de parintii lor si de limba lor materna pentru ca sa se deie-n partea celor ce le asupresc neamul silindu-l sa se foloseasca-n toate impregiurarile de limba maghiara.
"Dar - intampinau svabii - romanii ne silesc si ei sa ne folosim de limba lor".
Gheorghe spunea ca unii dintre functionarii prea de tot zelosi au introdus limba romaneasca si in sate unde romanii erau in minoritate, dar acum, de cand tatal sau e comite suprem, orisicare comuna isi alege ea limba protocolara. Rau! ziceau unii dintre colegii nostri asa-zisi "extremisti". Suntem, la urma urmelor, la noi acasa si facem tot ceea ce voim. Cine i-a pus sa vie aici?!
"Acasa la dansii sunt si toti ceilalti, care sunt cetateni ai tarii, le raspundeam eu. Daca ne plnagem de cei ce ne siluiesc pe noi, nu ne este iertat sa siluim pe altii. Cea mai mare miselie e sa-ti dai silinta de a-ndupleca pe altii sa se lepede de limba lor materna".
Mama lui Gheorghe era, din intamplare, nascuta din parinti maghiari.
"Cu alte cuvinte - mi s-a zis dar - bunul tau prieten savarseste o fapta miseleasca ca e roman ca noi, caci se leapada de limba lui materna".
Mie mi se parea lucru neiertat sa atingi asemenea cestiuni privitoare la cea mai intima parte a vietii omenesti.
Acolo unde traiau impreuna oameni in atatea feluri deosebiti dupa nationalitati si dupa confesiuni era in fiecare zi discutata cestiunea daca ii este ori nu romanului ori romancei iertat sa se-nsoteasca in casatorie cu o persoana de alt neam ori de alta lege. Stiam ca cei cu desavarsire multi dintre romani erau de parere ca nu este iertat. In urma impregiurarilor in care crescusem, nici inima, nici mintea mea nu era deschisa pentru gandul acesta.
Pentru mine tragerea de inima, de orisice fel ar fi ea, era lucru cu desavarsire omenesc si greu pacat savarsea cel ce-si dedea silinta de a ma-ndupleca sa ma lepad de prietenul ori de femeia pentru care aveam curata tragere de inima.
- Miseleasca - am raspuns dar - nu e fapta nici daca se da-n partea tatalui, nici daca se da-n partea mumei. Misel e numai cel ce-si savarseste fapta in vederea vreunui folos material, nu insa si cel ce porneste din gand curat, din fireasca tragere de inima.
- Vorbeste filosoful Platon! a grait unul luandu-ma-n bataie de joc.
- Nu! am intampinat. Aristotel vorbeste potrivit cu bunul-simt firesc. Voi nu va indignati cand un roman ia-n casatorie o sarboaica, o grecoaica ori o rusoaica: de ce sa va indignati cand ia o nemtoaica ori o maghiara?
E-nvederat ca-n gandul multora eu vorbeam asa nu pentru ca acesta era felul meu de a vedea lucrurile, ci pentru ca tineam sa intru sluga la sluga "camarilei".
Aceasta mai ales dupa ce Gheorghe luase obiceiul de a-mi zice-n gluma "Aristoteles", o porecla care mi-a ramas tot timpul cat am mai trait amandoi.
Cam aceste au fost cele invatate de mine la scoala cea mare in timpul pe care l-am petrecut la Arad. In ceealalta scoala, de la calugari, am invatat putin, atat ca sa fiu trecut din o clasa-n ceealalta.





Pe la scoli - La Arad


Aceasta pagina a fost accesata de 114 ori.
{literal} {/literal}