Pe la scoli - La noi acasa

Pe la scoli - La noi acasa

de Ioan Slavici



II. PE LA SCOLI

LA NOI ACASA



Va fi fost prin anul 1854 cand am inceput sa umblu la scoala din fata bisericii. Hotarat stiu ca atat atunci, cat si mai tarziu, timp indelungat dup-aceea invatator era Dimitrie Vostinar, cantaretul bisericii si vanator vestit, pe care nu mi-l pot inchipui decat cu "joarda" in mana, fie aratandu-ne slovele de pe tablii, fie piscand mai pe unul mai pe altul dintre cei neastamparati.
Am sfarsit bucfarul si am ajuns sa citesc din Ceaslov cand a fost introdus si-n scoala noastra abecedarul cu litere.
Tot cam pe atunci au fost introduse si "pernitele", noi insa si dup-aceea ne foloseam mai mult de penele de gasca, pe care ni le taia "jupanaul" invatator - din cinci pene, una pentru cel ce i le aducea.
Una din marile bucurii ale noastra era sa cautam pe-ntinsul imas de la marginea satului penele aruncate de gaste pe la sfarsitul primaverii.
Bune erau numai cele dintai patur din fiecare aripa, cele mai bune a doaua si a treia.
Vazandu-le deci de la mari departari, porneam cu totii pe-ntrecute la ele, si fericit era cel ce ajungea mai curand decat ceilalti, mai ales daca pana era din cele mai bune. Eu am ramas pana-n ziua de azi cu pacatul ca nu pot sa scriu decat cu pana de gasca taiata de mine insumi, si mi se pare mai buna daca tot eu am si gasit-o.
Mai era jupanul invatator si mesterul care ii tundea pe scolari, iar pentru ostaneala aceasta primea de la fiecare dintre cei tunsi cate zece oaua.
Dupa ce am invatat literele, scriam numai cu litere, ceea ce era foarte greu, caci slove erau mai multe decat litere si se scria mai usor cu ele. Sunt adica-n limba noastra si sunete pentru care aveam slove, dar nu si litere.
Carte de citire cu litere nu aveam atunci. Citeam deocamdata tot din Ceaslov si-n cele din urma din Psaltire.
Deoarece scoala se tinea la biserica, duminecile si zilele de sarbatori, imbracati curat, ne adunam, cu totii la scoala, de unde jupanul invatator ne ducea insiruiti doi cate doi la biserica, unde dedeam in timpul slujbei raspunsurile, la inceput intr-un glas, iar in urma in patru voci armonizate.
Venea adeseori si "localnic directorul", ca sa vada dac-au venit ori nu toti scolarii si daca sunt ori nu cu totii imbracati curat.
Baietii mai mari se-mbracau in stihare, luau unii sfesnice cu lumanari aprinse, altii hripide, si faceau slujba-n fata altarului, iar altii, iesiti acum din scoala, cantau in strana tropare, Heruvimul, Irmosul ori Priceasna.
Lucra mare era cand ni se dedea voie sa citim Apostolul.
Se umplea biserica, deoarece rudele, finii si prietenii casei, toti tineau sa fie de fata cand cutare ori cutare canta-n strana ori citeste Apostolul, si saptamani de zile de-a randul se vorbea pretutindeni asemenea intamplari de mare insemnatate.
Era o stransa legatura intre casa, scoala si biserica, incat noi, copiii, eram cuprinsi mereu de simtamantul ca fiecare dintre noi face parte nu numai din familia sa, ci dimpreuna cu aceasta si din obstia crestineasca si ca bine pentru el nu poate sa fie decat ceea ce si pentru toti e bine.
Ni se parea tuturora lucru de sine inteles ca avem sa cantam in cor la nunta vreunuia dintre fruntasii satului ori a vreunuia dintre rudele noastre. Cu atat mai vartos imbracam stiharul si cantam la inmormantarile ori la parastasurile celor ce ne erau intr-un fel ori intr-altul mai apropiati.
Ar fi fost apoi o lipsa de buna-crestere sa nu ne ducem de sfintele sarbatori fiecare la rudele sale, la prietenii casei si mai ales la nasul sau cu vicleimul, cu steaua, cu plugusorul ori cel putin cu colinda, si nu i s-ar fi iertat jupanaului invatator pacatul de a nu ne fi indrumat si pregatit pentru implinirea unor asemenea datorii.
Multe din cele bune nu s-ar fi petrecut si multe din cele rele s-ar fi intamplat daca pe langa la urma urmelor putina invatatura nu li-ar fi dat viitorilor oameni si asemenea indrumari educative, in urma carora omul nu cauta-n trecerea lui prin lumea aceasta numai ceea ce i se pare priincios ori placut pentru sine insusi indeosebi.
In zilele de sarbatori mari, ca Sf. Gheorghe, Floriile, a doaua zi de Pasti ori ca Rusaliile, dupa sfarsitul sfintei liturghii, credinciosii ieseau in procesiune fie la camp, fie intre vii, unde se citea sfestania si se sfintea apa.
In frunte mergeau purtatorii praporilor. Urmau baietii imbracati in stihare, cu facliile si cu hripidele. Dupa acestia veneau preotii imbracati in odajdii stralucitoare si corul cantaretilor, apoi lumea cea multa, barbati, femei, copii, mii de suflete-n sir lung, care din deal se vedea serpuind de-a lungul drumului din vale, tot inimi ce bateau in acelasi fel.
Putini dintre scolarii de atunci vor mai fi traind. Inimile lor sunt fara-ndoiala cuprinse si ele de o senina induiosare cand isi aduc aminte de cele traite atunci si ma inteles cand dau pe fata adanca mila de care sunt cuprins cand vad multele mii de copii care in scoli oarecum paganesti sunt indrumati a trai mai mult trupeste, cautand in lumea aceasta numai multumiri utilitare.
Eu nu viata mea o descriu, ci icoana mai frumoasei lumi de atunci imi dau silinta sa li-o pun in fata celor de azi si celor de mane.
Veneau atunci pe la noi calare niste "vostinari" si aduceau in desagii lor carti de la Sibiu, Calindar, Isopia, Leonat, Arghir si Elena, Alexandria si inca cateva carti tiparite cu slove. Cea dintai carte tiparita cu litere a fost pentru mine Graiul romanesc, un fel de gramatica romana-maghiara, scrisa de Moise Bota, atunci vestitul invatator de la Lipova, care mai scrisese si alte maruntisuri.
Un var al mamei, Sigismund Borlea, in urma prieten al lui Hodos, si deputat in Dieta ungara, ni-a adus apoi o istorie a Romei, o Biblie ilustrata si niste fascicule publicate de Papiu Ilarian, toate tiparite cu litere.
Cea mai de seama dintre cartile tiparite atunci a fost insa pentru noi Mugurul, o colectiune de "opere", parte versuri, parte proza, ale tinerimii romane de pe acolo, intre altii Iulian Grozescu, Iosif Gallu,  M. B. Stanescu.
Fiind vorba sa intru in gimnaziul calugarilor minoriti din Arad, care nu tineau seama daca stiu ori nu sa citesc Apostolul si sa cant Irmosul, nici daca cunosc ori nu operele lui Moise Bota si cele adunate-n Mugurul, am trecut la scoala catolica, al carei invatator a primit sarcina de a ma pregati - ca "privatist" - pentru examenul de primire.
Limba maghiara o-nvatasem jucandu-ma cu copiii vecinilor. Era insa-n timpul beamterilor, si trebuia sa-nvat si nemteste. Luam deci lectiuni particulare de la invatatorul catolic, un svab, vanator tot atat de pasionat ca jupanul Dimitrie Vostinar. La patru, dupa ce scolarii ceilalti plecau acasa, el imi dedea lectiune, de ici pana colo, ma-ncuia in scoala si pleca la vanatoare, iar la-ntoarcere ma examina si era de mare strasnicie cand se-ntampla sa se-ntoarca de la vanatoare cu traista goala.
Mai avea apoi multa grija sa-i aduc regulat de la jupanul invatator adeverinta ca nu lipsesc niciodata de la biserica.
Celelalte le faceam in rand cu ceilalti scolari, printre care multi imi fusesera si mai nainte prieteni de joaca. Multe n-am invatat insa nici asa.
Mai era insa si sciala cea mare a tuturora.
Cand n-aveam ce face, cateodata chiar si cand era sa ma duc la scoala, ma-nsoteam mai cu unul, mai cu altul, ba la nevoie plecam si singur si umblam hoinar fie pe camp, fie mai ales pe dealuri, printre vii si mai departe pana prin padure, asa numai pentru ca-mi placea sa umblu si sa vad multe. Cateodata ma oprea mai ici, mai colo si adeseori mi se-ntampla sa raman unde ma prindea noaptea. Mai tarziu ma duceam de-a lungul satelor fie pana la Pincota, fie pana la Radna, ca sa stau pe tarmurul Murasului si sa ma uit cum curge apa la vale.
Stiindu-ma ca sunt, daca nu chiar pretutindeni, in multe locuri acasa, ai nostri in curand au ajuns sa nu ma mai caute cand se-ntampla sa nu ma-ntorc seara acasa. Ar fi si fost zadarnica alergatura, caci de obicei ma aflam unde nu-i trecea nimanuia prin gand sa ma caute.
Cea mai luminoasa parte a copilariei mele au fost noptile petrecute astfel - perdut in lumea cea mare.
La Siria nu curge nici un rau. Cand ploaie ori cand se topesc zapezile, apa se scurge de pe dealuri prin paraiase mici si se aduna-n partile mai joase ale campului, unde ramane baltita de cele mai multe ori toata vara.
Pe la marginea baltii creste trestie, papura, pipirig si sovar, iar prin pregiur iarba e deasa si totdeauna frageda, pasune dulce si grasa atat pentru caii, cat si pentru boii munciti in timpul zilei.
Mi se-ntampla ca serile, cand ma-ntorceam ca cel mai cuminte dintre baietii cumsecade, acasa, intalneam vreun flacau care iesea cu caii sa-i pasca peste noapte in balta. Fiind ispita prea mare, plecam cu el si ramaneam perdut pentru cei de acasa.
Alte dati ma ispitea vreunul care pleca la "paghina", unde pasunea de asemenea era dulce si grasa.
Viile erau adica sadite numai in "fata", pe partile batute de soare ale dealurilor. "Dosul", adeca partea despre apus si despre meazanoapte a coastelor erau prunisti si fanete, carora le ziceau "paghina".
Frumoase erau noptile de vara la marginea baltii, unde cantau presura-de-balta, carsteii si prepelitele, tipau naghitii si ratele salbatice si bubuia din cand in cand boul-de-balta, dar inca mai frumoase erau in paghina, unde era liniste si steteam adunati impregiurul focului.
Atat aici, cat si acolo se spuneau povesti si snoave pline de haz, sa spuneau cimilituri, se recitau cantece si chiote si se faceau glume de tot felul.
Si daca ispita era grea, vina nu era atat a mea, cat a lui tata-batran, minunatul povestitor, care-n timpul lungilor seri de iarna ma deprinsese atat sa ascult, cat si sa spun povesti, sa ma-ndulcesc de ele.





Pe la scoli - La noi acasa


Aceasta pagina a fost accesata de 96 ori.
{literal} {/literal}