Semitismul I (1908)
de Ioan Slavici
Pela mijlocul secolului al optalea inainte de Christos, cand s'a intemeiat Roma, in partea apuseana a lumii vechi stapanitori ai popoarelor si purtatori ai culturii erau semitii. Mezopotamia si Iranul se aflau sub stapanirea asirienilor, dela care pomeste gandul stapanirii universale si care in timpul primilor regi ai Romei cuceresc Siria si in urma si Egipetul. Tot atunci fenicienii exploateaza ca negutatori toate terile de dimprejurul Marii Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe toate coastele si prin toate insulele, si se incheaga puterea Cartaginei, care incurand strabate in oceanul Atlantic.
Aceste sunt lucruri, pe carele invata si trebue sa le stie toti copiii de prin primele clase alc scolilor secundare.
stim apoi, ca atat asirienii, cat si fenicienii erau oameni sensuali si lacomi, nesatiosi in ceeace priveste multumirea trebuintelor trupesti, cu gandul indreptat mereu spre cele materiale. Pana chiar si cultul lor religios pornia din sensualitate, si multe din sarbatorile lor erau adevarate orgii.
E invederat dar, ca prin semiti viata economica a ajuns incetul cu incetul la mare desvoltare, si sunt fabuloase bogatiile adunate in centrele de viata ale semitilor prin comerciu, prin industrie si prin exploatarea neomenoasa a stapanitorilor. Sardanapal al asirienilor a ramas in vecii vecilor neintrecut in ceeace priveste comorile ce-a adunat, lucsul ce desfasura si desfraul, in care-si petrecea viata.
Pornirea spre viata fara de frau, spre ingramadire de bogatii, fara de care ea nu e cu putinta, si spre exploatarea nemiloasa, prin care bogatiile se aduna, e omeneasca si o gasim in toate societatile. Pecand insa la popoarele de vita ariana ea e combatuta ca slabiciune si isvor de nenorociri, semitii o iau drept un fel de virtute si conditiune neaparata a desvoltarii.
E mai presus de toata indoiala, ca cu cat mai multe si mai mari sunt trebuinsele, cu atat mai vartos isi incordeaza oamenii puterile, ca sa creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, si ca acela, care consuma mult, impinge societatea spre o lucrare staruitoare. Nici prin lucrarea aceasta insa nici prin satisfacerea trebuintelor sale omul nu se fericeste, ci se consuma in sbuciumare necurmata, si de aceea in lumea ariana singura stapanirea de sine e socotita drept virtute si oamenii sunt stapaniti de gandul, ca cu cat trebuintele iti sunt mai putine si mai mici, cu atat esti mai ferit de nevoi, deci si mai capabil de fericire.
Spiritul semitic a patruns incetul cu incetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni ori dela fenicieni, si in secolul al saselea inainte de Htistos, cand elinii poenesc in Atena si in colonii spre desvoltare, intreaga lume apuseana erà semitisata. Asia-mica e intesata de semiti si admira pe Croesus, ale carui comori sunt admirate de toti — afara de Solon, care nu-l pune pe ingramaditorul lor in randul oamenilor fericiti. Egiptenii sunt pusi in randul semi-semitilor. Elinii sunt amestecati cu fenicieni, al caror tip si ale caror apucaturi se pastreaza in poporul grecesc pana in ziua de azi. Pana chiar si romanii sunt atinsi de semitism, caci etruscii dupa parerea celor mai multi erau de origine semitica.
Tot atunci se porneste insa si reactiunea contrasemitismului.
Stapaniti de simtemantul covarsrii intereselor individuale, semitii nu erau in stare sa intemeieze societati dainuitoare, si lumea semitica trebuià neaparat sa mearga in desvoltarea ei prin ruina morala si materiala spre descompunere in indivizi. Ceeace stim despre Sodoma si Gomora ori despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viata ale semitilor, si sfasierile interne, pe care le stim in viata evreilor, sunt nota caracteristica a tuturor societatilor semitice. Daca in mica Fenicie erau sase state, nu puteà sa fie cohesiune in marea imparatie asiriana, care se intinideà din Iran pana in pustiurile Saharei. Ridicandu se dar impotriva stapanirii asiriene, mezii gasesc un razim puternic chiar in lumea semitica, si la sfarsitul secolului al saptelea ei darima si pustiesc in unire cu babilonenii Niniva si pun capat stapanirii asisiene.
Cu aceasta se incepe lupta cea mare, pe care lumea ariana o poarta impotriva semitisinului si care se urmeaza si astazi.
Stapanirea babiloniana, care ia locul celei asiriene, fiind si ea semitica, nu poate sa fie danuitoare, si e desfiintata de Cir, care intemeiaza prima stapanire universala ariana, o imparatie ce sa intinde in cele din urma din Asia centrala pana in Sahara si din pustiurile Arabiei pana la Dunare.
Rostul organic al acestei stapaniri e innabusirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate si prin desfrau la ruina, si propagarea celui arian, pe care-l lamureste la persi Zoroastru, la inzi Buddha, iar la elini Socrat.
Stapanitorii insa incurand se semitiseaza si ei, si inca in timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii persieni sunt in ceeace priveste exploatarea nemiloasa, luxul si viata fara de frau de o potriva cu mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. imparatia persana e deci si ea mereu sbuciumata si se sustine numai pentruca nu e cine s'o desfiinteze. Elinii se semitiseaza si ei, si in timpul lui Pericle alaturea cu admirabila desvoltare a artei se desfasura cea mai destrabalata viata, care trebuià neaparat sa duca la rasboiul peloponesiac, in care spartanii cu moravuri aspre frang in cele din urma puterea Atenienilor corupti.
in timpul rasboiului peloponesiac se ticalosesc insa si spartanii, cari numai prin cele mai miselesti apucaturi si numai unindu-se cu Cir cel tinar ajung invingatori.
La inceputul rasboiului peloponesiac, izbucneste in Atena ciuma, de care a perit si Pericle, si o spaima fara de margini ii cuprinde pe atenienii insetati de placerile vietuirii.
Dupa felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existenta mai ferita de sbuciumari, si socotindu-se in ajunul mortii, arienii sa pregatesc desfacandu se de cele trupesti pentru aceasta mai binecuvantata existenta ca Socrat, care, osandit la moarte, asteptà in liniste si stand de vorba cu iubitii sai clipa, in care aveà sa beie paharul de otrava. Atenienii, desbracati de firea ariana, s'au aruncat cu ochii inchisi in cel mai desgustator desfrau: asa tineau ei sa se bucure de putina viata ce le mai ramaneà, caci in gandul lor omul SE naste, ca sa aiba parte din placerile vietuiri si ei faceau din convingerea ceeace altii fac din slabiciune.
Pretutindeni bogatiile ingramadite imping spre desfrau si spre miserie: ei ingramadeau bogatiile in concurenta cu fenicienii anume ca sa se poata da desfriului si mintiau, inselau ori despoiau — nu de nevoie, ci din convingerea, ca numai asa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea nesecatelor trebuinte omenesti. Zadarnice erau dar silintele celor inca nestricati, ca sa-i inchege intr'un stat destul de puternic spre a pune capat stapanirii persane, cad bogatiile, pe care le adunasera prin munca intinsa, nu le dedeau putere, ci i istoviau si orasele lor erau ca cele feniciene, cuibare de stricaciune. Lipsiti prin nesitiu de simtemantul comun, ei se sfasiau intre dansii, si alaturea cu luptele purtate cu barbatie in camp deschis se desfasurau altele, pe care societatile lor secrete, asa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar in valmaseala acestor lupte sotul era tradat de sotie, parintele de fii, fratele de frate, se iertau toate miseliile, daca duceau la biruinta.
in fata acestei destramari speiale era organica iesirea la iveala a macedonenilor neatinsi inca de spiritul semitic, cari, desi putini, erau tari prin simtemantul lor comun.
Menirea providentiala a lui Alesandru Machedon era sa se faca stapan pe lumea culta de atunci, ca sa propage intr'ansa spiritul arian, in care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca Socrat, unul dintre cei ce au pregatit lumea pentru venirea Mantuitorului nostru, si cele mai caracteristici fapte ale lui sunt daramarea Tirului si a orasului Persepolis, cuibare, ca odinioara Niniva, ale stricaciunii, si risipirea comoriior ingramadite de regii persani — inzestrand zece mii de fete maritate in ziua nuntii lui cu osteni de ai sai.
Azi, dupa doua mii, doua sute si aproape 50 de ani, cand omenirea iar se plange, ca prea s'au ingramadit bogatiile in manile catorva, intelegem cu totii gandul, cu care le-a risipit Alesandru Machedon pe cele ingramadite in timpul lui, ca sa intemeeze buna stare familiara.
Semitismul I (1908)
Aceasta pagina a fost accesata de 3022 ori.
