George Toparceanu - Ioan Slavici

George Toparceanu - Ioan Slavici

de Ioan Slavici



Cu Slavici a dispărut cel din urmă sol, întârziat printre noi, al unei generații strălucite de scriitori, al literaturii de dincolo de Sămănătorul, cea din urmă legătură vie, peste decenii, cu vechea tradiție literară. Bătrânul părea lăsat anume în urmă de către ceilalți, sentinelă de ariergardă, să privească în juru-i, senin și treaz până la sfârșit, ca să poată duce din lumea aceasta a noastră vestea supremă marilor lui prieteni, trecuți de mult în împărăția liniștii.

Puțini cititori de literatură românească din generația lui l-au prețuit de la-nceput și l-au urmărit cu dragoste. Dar cititorii mai tineri, de azi, ori nu-l cunosc deloc, ori îl cunosc prea puțin, din ultimele lui scrieri, de aceea nu-l prețuiesc cum se cuvine. Căci opera literară a lui Slavici a fost cam inegală: ca să trăiască zi cu zi, scriitorul a fost nevoit să producă necontenit și, desigur, nu s-a oprit la vreme.

Adevăratul Slavici se găsește numai în cele două volume de Nuvele, cu care a debutat. Acolo e Popa Tanda, acolo e Budulea taichii, acolo sunt Scormon, O viață pierdută și Moara cu noroc. Cine nu cunoaște mai cu seamă această din urmă nuvelă nu cunoaște pe Slavici și nu cunoaște una din cele mai puternice creațiuni ale literaturii române în acest gen.

Ne-am delectat în copilărie cu Budulea taichii și cu Popa Tanda și le-am recitit mai târziu, cu acea indulgență și lipsă de rezerve mintale cu care răsfoim cărțile îmbibate de farmecul unor amintiri personale, deci cu aceeași plăcere. Dar aceste două nuvele, de care pomenesc predilect toți criticii lui Slavici, nu mi se par totuși cele mai izbutite creațiuni ale lui. Genul în care a excelat talentul lui Slavici este, fără îndoială, nuvela tragică. Moara cu noroc, care nu poate să placă atâta în copilărie, recitită de câteva ori mai târziu, la intervale, cu toată blazarea necruțătoare a unui spirit saturat de literaturism, lasă aceeași impresie puternică. E povestirea unor fapte dramatice pe care autorul le plasează cu vreo cincizeci de ani în urmă, în preajma unui orășel din Ardeal, într-un colț de lume evocat cu o mare putere de sugestie. Caractere tari, de oameni primitivi, se ciocnesc violent într-o atmosferă tragică impresionantă, zugrăvite viguros și nuanțat în același timp, cu o pătrundere psihologică surprinzătoare. Intriga e condusă cu aceeași măiestrie. Toate sunt fericit îmbinate, până și tonul sfătos și stilul cam greoi al scriitorului ardelean pare potrivit anume, ca să contribuie la impresia aceea de tragic, de trecut, de fapte întâmplate aievea, de „viață adevărată” intensă. Locurile și personagiile îți rămân pentru totdeauna în minte. Drumul care urcă dealul dinspre Ineu, hanul acela izolat, frecventat de drumeți pitorești la anumite epoci ale anului și la anume ceasuri ale zilei, Ghiță hangiul și soția lui Ana, Pintea căprarul de jandarmi, fost tâlhar, Săilă boarul și Buză-Ruptă - și mai cu samă acel neuitat, cinic și inteligent Lică sămădăul, personagiu unic în literatura noastră, exemplar de om straniu, care te urmărește ca enigmaticul Svidrigailof din Crimă și pedeapsă. Moara cu noroc nu-i numai o nuvelă bogată, e în același timp un mic roman de moravuri, tot atât de interesant, prin fondul de viață locală pe care e proiectată acțiunea principală, prin tipurile de al doilea plan sau abia întrezărite, prin pitorescul lui special - ca și Bordeienii dlui Sadoveanu.

Slavici are meritul că a inaugurat în literatura noastră nuvela realistă, - a scris nuvele realiste pe vremea Sărmanului Dionis, cu mult înainte de Sămănătorul unde a înflorit mai târziu, totuși, nuvela romantică și țărănistă. Aceasta se datorează desigur faptului că Slavici era scriitor ardelean, că avea altă psihologie decât scriitorul român din Regat.

Fecior sau nepot de țăran, ca toți intelectualii de dincolo, Slavici a păstrat toată viața lui, în fond, ceva din psihologia specifică a țăranului din Ardeal. Așa se explică până la un punct și atitudinea lui din viața publică de mai târziu și calvarul pe care l-a îndurat; la noi, a intrat în pușcărie fiindcă nu era patriot român - iar în Ardeal a făcut pușcărie tocmai fiindcă era patriot român, adică fiindcă era, la fel cu țăranul ardelean, împotriva ungurilor - cu încredere în „drăguțul de împărat”. Acest din urmă sentiment, profund ardelenesc, care i-a dăinuit în fundul conștiinței, spre norocul bătrânețelor lui, până la sfârșit - a fost completat poate de siguranța convingerii pe care i-a înfipt-o în minte continuitatea politicii externe a Regatului, unanim susținută patruzeci de ani în aceeași direcție sau, poate, de încă un sentiment înrădăcinat în inima lui cu puterea instinctului de conservare: sentimentul spăimâ ntătoarei primejdii care ar amenința neamul nostru dinspre Rusia. [...]

Toate aceste însă n-au fost, după părerea mea, pentru soarta lui Slavici decât niște capcane ale destinului, niște mijloace deghizate prin care marele Necunoscut a găsit de cuviință să-l lovească mai profund și mai sigur.

Slavici a fost un scriitor de valoare, adică un suflet deosebit și încă - un scriitor român. Trebuia să-și plătească vama. Trebuia să-și îndure partea lui de chin, hărăzită celor aleși, asupra cărora apasă parcă, de la începutul lumii, un inexorabil blestem. Târât la bătrânețe în închisoare, cu sensibilitatea sângerată de ofense, umilit și scuipat, Slavici poate că n-a înțeles totuși niciodată, clar, pentru ce anume suferă. Dar a înțeles marea taină că trebuie să sufere, înainte de a intra în istoria literară alături de cei mai aleși fii ai neamului său. De aceea a putut să treacă cu resemnare și cu seninătate marele prag.






George Toparceanu - Ioan Slavici


Aceasta pagina a fost accesata de 777 ori.
{literal} {/literal}