Amintiri despre Eminescu - Eminescu-omul III

Amintiri despre Eminescu - Eminescu-omul III

de Ioan Slavici



Eminescu era in de o vigoare trupeasca extraordinara, fiu adevarat al tatalui sau, care era munte de om, si ca fire, gradina de furmusete, si ar fi putut sa ajunga cu puteri intregi la adanci batranete dac-ar fi avut oarecare purtare de grija pentru sine insusi si-ar fi fost inca de copil indrumat a-si stapani pornirile spre exces.
El era insa lipsit cu desavarsire de ceea ce in viata de toate zilele se numeste egoism, nu traia prin sime si pentru sine, ci pentru lumea in care-si petrecea viata si pentru ea.
Trebuintele, suferintele si durerile, intocmai ca si multumirile lui individuale, erau pentru dansul lucruri nebagate-n seama. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuintele, suferintele, durerile si totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, ca sunt multe dureri si putine placeri - nu pentru el, ci pentru lumea oglindita-n sufletul lui.
Nu l-au inteles si nu sunt in stare sa-i patrunda firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiintei lui individuale.
El niciodata nu s-a plans de neajunsurile propriei sale vieti si niciodata nu a dat pe fata bucuria izvorata din propriile sale multumiri. Flamand, zdrentuit, lipsit de adapost si rabdand in ger, el era acelasi om senin si vesnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Intreaga lui purtare de grija era deci numai pentru altii, care, dupa parerea lui, nu puteau sa gaseasca in sine insisi mangaierea pe care o gasea el pierzandu-se in privirea lumii ce-l inconjura. "Nenorocirea cea mare a vietii e - zicea el - sa fii marginit sa nu vezi cu ochii tai, sa stii putine, sa intelegi rau, sa judeci stramb, sa umbli orbecaind prin o lume pentru tine pustie si sa fii nevoit a cauta afara din tine compensatiuni pentru munca grea a vietuirii". Lui nu-i trebuiau nici bogatii, nici pozitiune, nici trecere-n societate, caci se simtea fericit si fara de ele, si din acest simtamant de fericire individuala pornea mila lui catre cei multi si nemarginitul lui dispret fata de cei ce-si petrec viata-n flecarii ori sporesc durerile omenesti. In intreaga lui scrisa nu este o singura nota de ura, si noi, care-l stim in toate amanuntele vietii lui, am ramas adeseori uimiti de firea lui ingaduitoare fata cu cei ce se faceau vrednici de a fi urati. Dispretul lui se dedea insa pe fata fara de nici o teama si adeseori si fara de mila si mai ales aceasta facea pe multi sa se fereasca de dansul.
Daca n-a fost egoist in intelesul comun al cuvantului, inca mai putin a fost vanitos ori stapanit de ambitiune: pornirea lui covarsitoare era amorul propriu si nimic nu era in el mai presus de simtamantul de dignitate.
"Ceea ce li se poate ierta altora - zicea el adeseori - nu pot sa-mi permit eu".
Eminescu nu era insa in stare sa minta, sa treaca cu vederea reaua credinta a altora, sa taca si, atunci cand era dator, sa vorbeasca, sa maguleasca roi chiar sa linguseasca pe cineva, si-n gandul lui cea mai invederata dovada de iubire si de stima era sa-i spui omului si-n bine, si-n rau adevarul verde-n fata. El era in stare sa se umileasca, sa staruie, sa cerseasca pentru vreun nevoias: pentru sine insusi cu nici un pret. Vorba lui era vorba si angajamentul luat de dansul era sfant. Niciodata el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea indeajuns pregatit ori pe care nu era gata sa le poarte cu toata inima.
Orisicat de pornit ar fi fost si orisicat de des s-ar fi pierdut in ganduri, el nu uita niciodata sa-si faca datoria, era totdeauna la locul lui si alerga dupa creditorii sai, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un pret.
In mijlocul societatii in care i-a fost dat sa-si petreaca viata, un asemenea om nu putea sa faca cariera, nici sa-si creeze pozitiune.
"Cand oamenii au trebuinta de tine - zicea el adeseori -, alearga sa te caute, sunt insa foarte multumiti cand pot iar sa scape de privirea ta patrunzatoare si de gura ta cea rea".
Dac-ar mai fi putut sa traiasca, el fara indoiala s-ar fi impus in cele din urma. E putin ceea ce a facut el in timpul scrutei si mereu zbuciumatei lui vieti, si numai putini isi vor fi putand da seama despre ceea ce am pierdut noi prin strangerea vietii lui sufletesti.
Stapanit de o neastamparata sete de stiinta, el studia mereu, si nu era nici o ramura de stiinta omeneasca pe care nu tinea s-o aprofundeze. Mereu se simtea om inca neispravit, mereu isi dadea silinta de a se desavarsi sufleteste si boala l-a cuprins inca in formatiune.
Stim azi ca boalele de felul celei ce i-a intunecat lui sufletul sunt trupesti si in cele mai multe cazuri curabile. Isi dadea si el insusi seama despre aceasta si sunt acu douazeci si cinci de ani, in ajunul plecarii mele la Sibiu, vorbeam adeseori cu inginerul Simtion, care-i daduse adapost in locuinta sa, despre masurile de precautiune pe cari prietenul nostru comun are sa le ieie in viitor.
Dupa ce a stat catva tim intr-o casa de sanatate din Viena unde mai ales in urma unei abstinente staruitoare si-a venit in in fire, a petrecut cateva saptamani cu prietenul nostru Chiblici-Ravneanu la Florenta, apoi s-a intors om cu mintea limpede si cu deosebire chibzuit. Ne spunea ca numai in urma lipsei de cumpatare s-a imbolnavit si era incredintat ca n-are decat sa se fereasca de excese pentru ca sa-si pastreze sanatatea. Nu i-a intrat lui niciodata si nu-i intra niciodata-n minte gandul ca mizeria, amaraciunile ori emotiunile vii pot sa turbure mintea unui om trupeste sanatos.
Amicii mei din Sibiu, care-l stiau din Viena si tineau mult la el, staruiau sa-l iau cu mine, caci nicaieri nu putea sa gaseasca o viata, atat de regulata ca-n mijlocul lor. Il ademenea si pe dansul gandul acesta; el insa totdeauna a fost lipsit de voita si cu atat mai mult sa lasa acum in voia intamplarii.
"Es ist nicht der Muhe werth! (Nu merita osteneala) - mi-a zis el intr-un rand. Om din mine tot n-o sa mai iasa! Prea sunt multi aceia pe cari i-am jignit spuind adevarul si dupa cele petrecute nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt. Daca mai nainte, voind sa se apere, ziceau ca sunt rautacios si ca exagerez, acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat."
Nefiind in stare sa ieie o hotarare, el a ramas, si, incetul cu incetul, iar si-a perdut bunul cumpat.
Dandu-mi azi seama ce eram eu, sunt acum patruzeci de ani cand l-am intalnit la Viena, ce ma facusem, sunt acum douazeci si cinci de ani de cand ne-am despartit, si ce-am ajuns azi, dupa o lucrare sufleteasca staruitoare, sunt cuprins de adanca jale cand ma gandesc ce-ar fi ajuns pana azi el, care le vedea toate cu ochi ageri, traia numai sufleteste si mereu gandea, mereu studia, mereu se inalta prin sine insusi.
Pe acest om ajuns la desavarsire l-am pierdut intr-insul si convingerea mea e ca din vina noastra l-am pierdut.
Pornit chiar din nastere spre excese, el avea mai mult decat altii nevoie de stapanire de sine, caci nici nu se poate cere, nic nu era cu putinta ca altii sa aiba pentru el purtarea de grija daca el insusi nu tinea sa-si puna frau. Asa numai din simtamant de datorie ins asi de iubire catre sine insusi el nu putea sa-si incordeze puterile; ar fi trebuit s-o faca de dragul cuiva, fiindca tinea sa traiasca si sa-si pastreze toate puterile. El era insa chiar si la 1869, cand l-am intalnit la Viena, dezgustat de viata si "plictisit". cum zicea adeseori, de sine insusi. Vedea ori isi reamintea in fiecare clipa atatea lucruri care-l razvratiau ori il umpleau de adanca durere, incat cea mai mare usurare pentru dansul era sa doarma ori sa se piarda-n ganduri, ca sa nu-si mai deie seama despre cele ce se petrec imprejurul lui. Ar fi voit adeseori sa se potriveasca cu lumea, din care se socotea osandit a face parte, dara firea lui se-mpotrivea, si de aceea isi era sie insusi nesuferit, o sarcina pentru prietenii sai si-o pacoste pentru toti.
"Nu merita sa fie traita viata pe care pot s-o am eu!" - era cel mai covarsitor dintre gandurile lui si aceasta se da pe fata cand intr-un fel, cand intr-altul si-n scrierile lui. Aceasta ii face pe multi sa creada ca-si spun gandul adevarat cei ce-si dau silinta de a-l prezenta drept pesimist, care le vede toate in negru si exagereaza pacatele astfel mici ale oamenilor.
Nu e insa aceasta decat un adevar conventional nascocit de cei ce se simt atinsi de scrierile lui. Pesimist in intelesul cinstit al cuvantului nu putea sa fie omul care era cuprins de pietate fata cu "batranii", totdeauna intelepti si buni, nici omul care se insufletea pentru poporul despuiat si batjocorit de straini si de instrainati, nici mai ales omul care se lupta in toate clipele pentru biruinta binelui, despre care nu se indoia niciodata. Urata afara din cale si nesuferita i se parea numai faza trecatoare din viata poporului roman, in care i-a fost randuit sa traiasca.
Toate i se pareau spoiala si minciuna si miselie si nemernicie, si intreaga fiinta i se razvratea cand vedea furioasa goana dupa averi si dupa pozitiuni, in care cei mai obraznici dadeau la o parte pe cei vrednici, cei slabi profitau de slabiiunile celor tari, cei tari abuzau de nevoile celor slabi si se treceau cu vederea toate pacatele, iara virtutea era luata drept nebunie.
Asa vedea el lumea in mijlocul careia isi petrecea viata: ce oare ar fi putut sa-l indemne a-si incorda puterile ca s-o pastreze?
Nu voi cerceta daca si era in adevar lumea asa cum el o vedea si daca azi, dupa douazeci si cinci de ani, ea e mai frumoasa ori mai rea. Tin numai sa fie stiut de toti oamenii de buna credinta ca el a fost foarte crutator in scrierile lui si a ridicat numai un coltisor al valului, de altminteri foarte subtire, care acoperea uraciunile societatii in care-si petrecea viata.
Au zis altii lucruri si mai multe si mai grele si nu s-a tinut seama de spusele lor. Isi dadeau insa cei atinsi seama ca ceea ce Eminescu zice are sa ramaie si ca, citind scrisa lui, fiii si nepotii vor judeca si vor fi cuprinsi de dispretul care i-a intunecat lui viata. De aceea a fost prezentat drept un fel de dusman al neamului omenesc, pe care atat de mult il iubea.
Stie fiecare dintre noi oamenii care s-au facut urgisiti si au avutt sa sufere prigoniri grele pentru ca si-au facut datoria dand pe fata miseliile pe care le fac altii.
Un caz concret si foarte luminos.
Intr-una din zile, intendentul unui internat a taiat o vita bolnava si a luat dispozitiunea ca carnea sa fie distribuita. S-a constatat insa ca vita suferise de dalas, si astfel carnea nu a fost distribuita. Medicul internatului insa, tiind sa-si faca datoria, nu s-a multumit cu atat, ci a facut raport autoritatii superioare cerand sa se ia masuri de dezinfectare, pe care le cerea legea.
E o lege pozitiva, care croieste pedepse aspre pentru cei ce pun in consumatiune asemenea carne ori nu fac dezinfectarea prescrisa. N-a fost insa nimeni pedepsit, ci i s-a cerut medicului constiincios demisiunea pentru ca a scris negru pe alb adevarul, ca sal afle si cei ce vin dupa noi.
Tot astfel si Eminescu a fost prezentat de cei atinsi de adevarurile spuse de el drept un pesimist cu inima neagra, drept un smintit care, in loc de a profita de bunavointa oamenilor cu mare trecere, care-l imbratisasera, lovea orbeste cand intr-unul cand intr-altul si li se facea tuturora nesuferit.
Nu, asa nu a fost Eminescu nici ca om, nici ca scriitor. Dispretul lui fata cu unii era manifestarea iubirii lui catre toti.
Daca e deci adevarat ca ne aducem cu pietate aminte de el si ca tinem sa-i ridicam un monument, nu pentru el ridicam monumentul acela, ci pentru noi insine si cei ce urmeaza dupa noi, sa ni-l amintim in fiecare lupta pentru biruinta binelui, in care el a sangerat, si sa urmam cu puteri unite lupta aceasta, spre care el a voit sa ne indrumeze.


(1909)





Amintiri despre Eminescu- Eminescu-omul I
Amintiri despre Eminescu - Eminescu-omul II
Amintiri despre Eminescu - Eminescu-omul III


Aceasta pagina a fost accesata de 1654 ori.
{literal} {/literal}