Caragiale - Un om mare

Caragiale - Un om mare

de Ioan Slavici



"Cu adevarat desertaciune sunt toate si viata e numai umbra si vis!"
Asa ni se canta tuturora dupa ce am ajuns, in sfarsit, sa ni se faca prohodul; numai de tot putini dintre noi s-au si patruns insa de gandul acesta deopotriva cu autorul Moftului roman, care le vedea toate cum in aievea se ptrec.
L-am vazut lucrand la Timpul impreuna cu Eminescu, iar la Vatra impreuna cu Cosbuc.
Eram trei oameni cu desavarsire deosebiti unul de altul, incat ar fi sa te miri cum au putut sa treaca impreuna spinoasele cai ale vietii. Unul, razvratit de cele ce se petreceau imprejurul lui, spunea mereu ca nu e viata vrednica de a fi traita. Cellalt, mai potolit, ii raspundea ca vietuirea e o datorie pe care barbatul are s-o implineasca.
- Proasta datorie! striga Caragiali si le lua toate in bataie de joc.
Ei se simteau cu toate aceste apropiati sufleteste, se intregeau unul pe altul si se iubeau intre dansii; cele ce-i unea erau cele trei note caracterisitce ale fazei de dezvoltare culturala, prin care au trecut in timpul vietii lor: iubirea de adevar, inima deschisa si cultul formei.
Citind scrisa lui Caragiale, suntem cu totii incantati atat de adevarurile luminoase pe care el ni le spune, cat si de forma desavarsita si ademenitoare in care ele ne sunt impartasite, si-l punem nu numai ca scriitor, ci si ca om de tot sus in gandul nostru.
Inca mai sus ni-l punem noi cei ce am avut si multumirea de a fi stat din cand in cand de vorba cu el si ne reamintim farmecul, acum farmecul pentru vecii vecilor pierdut al intregului sau fel de a fi.
Ni-e nu numai dureros, ci si nesuferit gandul ca n-o sa mai putem avea parte de multumirea aceasta si ca el prea curand si prea fara de veste a plecat din mijlocul nostru.
Tot astfel cei incantati de scrisa lui sunt cuprinsi de simtamantul dureros ca e prea mica partea ce ni-a ramas din fiinta lui, ca el prea putine a scris si prea in curand si-a curmat lucrarea.
Nu e inca in cele sufletesti nicodata vorba de cat si de cum, si ceea ce Caragiale ni-a dat e o comoara mare si nepretuita.
El nu era dintre cei ce scriu pe apucate si arunca vorbele pe nimerite. Ceea ce l-a pus in fruntea scriitorilor nostri e cumpenirea cu care-si da pe fata gandurile. Toate sunt in scrisa lui muncite pana si in cele mai mici amanunte.
Adevarul, orisicare ar fi el, i se impune orisicarui om cu mintea intreaga, si scrisa lui Caragiale ne incanta pentru ca din ea aflam adevaruri pe care le recunoastem si noi si le punem mai presus de toata indoiala. Sunt insa multe adevarurile pe care numai de tot putini indraznesc sa le marturiseasca. El era dintre putinii acestia, barbat in puterea cuvantului, care nu se injoseste ascuzandu-si gandurile, ci spune fara de incunjur ceea ce in adevar simte si gandeste. Mai ales aceasta e ceea ce ne face sa-l punem sus in gandul nostru si ca om si sa-l iubim caci iubirea iubire naste si inima deschisa e cea mai neindoioasa dovada de iubire.
Strans impreuna cu aceasta iubire de adevar era la dansul si cultul formei.
Artist in puterea cuvantului, el a scris mai presus de toate pentru multumirea sa si, muncind din greu, a ramas un neintrecut indrumator in ceea ce priveste alegerea, intrebuintarea si asezarea vorbelor in limba romaneasca.
Unul a fost Ion Luca Caragiale si singur in felul lui. Se vor mai fi ivind azi ori mane si altii deopotriva cu dansul, dar pe el o data l-am avut si nu-l vom mai avea.


Minerva literara ilustrata, III, 1912, nr. 137, 24 iunie







Caragiale - Un om mare


Aceasta pagina a fost accesata de 134 ori.
{literal} {/literal}