Ioan Slavici - Cosbuc si Titu Maiorescu

Ioan Slavici - Cosbuc si Titu Maiorescu

de Ioan Slavici



Una dintre poeziile prin care Cosbuc a castigat multe simpatii e cea publicata sub titlul Noi vrem pamant! Prin aceeasi poezie li s-a facut insa si multora urgisit.
Nu aveau nici unii, nici altii dreptate, caci adevarul era ca tocmai in poezia aceea el si-a dat mai putin decat in altele pe fata vederile sale.
El era un om blajin si chibzuit, cu desavarsire patruns de spiritul de ordine. Chiar dintru inceput, la liceul din Nasaud, el a intrat deci oarecum in virtutea firii sale in curentul asa-zisei "noii directiuni", spre care-l indrumasera cativa dintre profesorii sai junimisti inca in timpul cand isi faceau studiile la Viena. Mai vartos a intrat apoi in curentula cela dupa ce a venit la Sibiu, unde traise in mijlocul celor mai zelosi junimisti. Raposatul Titu Maiorescu era inca de parerea ca lucrarea lui literara se va desfasura mai bine in centrul vietii nationale romanesti, la Bucuresti. A si fost imbratisat cu multa caldura dupa ce a venit aici. Vatra a fost dar sprijinita si ea de junimisti si de cei ce erau in legatura cu dansii, numai la inceput insa.
Era la mijloc un fel de boala din nascare.
Mai nainte de a se fi infiintat Vatra, era vorba sa se infiinteze o revista ilustrata, la redactiunea careia sa ieie parte si Vlahuta, dimpreuna cu Delavrancea. Caragiali, care le era bun prieten, a staruit mult sa-i induplece, insa nu numai ca silintele i-au ramas zadarnice, dar Delavrancea si Vlahuta au infiintat si ei o revista literara, si a urmat intre cele doua reviste o interesanta polemica, mai ales in ceea ce priveste lucrarea literara a lui Cosbuc.
Cel mai de capatenie dintre pacatele lui Cosbuc, asa se zicea, era ca mai multe dintre poeziile lui erau plagiate.
Drept intampinare, Cosbuc voia sa le spuna ca ori sunt de rea-credinta, ori nu-si dau seama ce va a zica opera de arta.
Punctul lui de plecare era ca opera de arta e forma mai mult ori mai putin desavarsita pentru reproducerea simtamantului de care era patruns creatorul ei cand a zamislit-o. Acelasi simtamant poate sa fie reprodus de multi in forme foarte deosebite, care toate sunt originale, fiecare-n felul ei, si de plagiat nu poate fi vorba decat in ceea ce priveste forma.
Eu eram de aceeasi parere.
Imi aduceam aminte de zguduirea sufleteasca prin care am trecut cand in sala Belvedere din Vatican am vazut grupa Laocoon.
Strans de sarpele care ii sfaramase oasele, tatal e cuprins de o durere sfasietoare, care e reprodusa-n fata lui: ochii ii sunt insa indreptati spre cei doi fii ai sai, incat e invederat ca ceea ce-l mistuia nu sunt propriile sale suferinte, ci durerea fiilor sai, care sunt si ei cu ochii indreptati spre tatal lor. Aceasta durere parinteasca e fixata pentru vecii vecilor in marmura cea rece, si numai oamenii dezbracati de firea omeneasca pot sa vada grupa Laocoon fara ca sa ieie parte la durerea aceea.
Acelasi simtamant il are oglindit in fata Niobe de la Oficiile din Florenta, care-si vede copiii ucisi unul dupa altul, si mai ales in Madonna din palatul Pitti, a lui Raffaello. Sunt nenumarate operele de arta de cele mai deosebite genuri care reproduc cu mai multa ori mai putina putere fireasca iubire a parintelui catre copii si a copiilor catre parinti. Nu-i trece insa nimanuia prin minte sa spuna ca creatorii acestor opere s-au plagiat unul pe altul.
Una din cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu, e, bunaoara, Mama, care reproduce acelasi simtamant, si s-ar face de rasul lumii cel ce-ar zice ca Vlahuta a plagiat pe Eminescu scriind si el poezia Mama.
- Toate acestea or fi pe cat de frumoase, pe atat de adevarate - zicea insa Caragiali - dar in fata publicului nostru n-aveti sa le spuneti daca tineti sa nu fiti luati in zeflemea. E prea subtire filosofia aceasta.
- Ei bine! a zis Cosbuc. Daca e asa, am sa-l plagiez pe Eminescu scriind si eu o poezie Mama.
A si publicat apoi pe pag. 56 a Vetrei de la 1894 poezia sa Mama, care ne reaminteste admirabilul episod Dasaratas.
Deoarece e in poezia aceasta vorba de un "Gheorghe, care nu mai vine", vor fi crezut unii atunci si vor fi crezand altii acum ca si Gheorghe Cosbuc are in vedere pe muma sa. Nu! Muma lui era preoteasa, al carei sot traia si care avea si fata preuteasa. Mama din poezia lui e plasmuita de dansul.
Puindu-si intrebarea ce anume are sa spuna pentru ca acela la care se adreseaza sa simta ceea ce voieste el, si-a gandit o mama la care te duci "prin amurg", pe sub plopi, "ce doinesc eterna jale", trecand pe poteci ce se impleticesc pe tarmul paraului "de ape repezi" pana la moara. Mama aceea sta in casa darapanata, isi face foc din vreascuri rupte din gard, e vaduva si are trei fete lipsite de razam. Aceasta e plasmuirea poetului, care si le potriveste toate cu simtamantul ce vrea sa produca.
Mai ramanea ca maiestrul sa gandeasca si amanuntele formei in care sa spuna ceea ce a gandit.
Nu incape nici o indoiala ca cel putin in cazul acesta el era tat ca plasmuitor, cat si ca maiestru mai presus de cei ce-l graiau de rau. In tot cazul, mai-nainte de a fi inceput sa scrie, el stia lamurit atat ce are sa spuna cat si cum sa-si formuleze spusa. Avand deci in vedere pe cei cazuti in pacatul de a scrie fara ca sa se fi dumirit mai-nainte asupra acestora, la pag. 62 a fost publicata si o

"RUBRICA UTILA

Reteta practica pentru a face o lucrare literara, in genere.
Ia o testea de hartie, un condei si o sticluta de cerneala.
Daca lucrezi numai ziua, nu-ti trebuie nici lampa, nici lumanare si nici tutun, daca nu fumezi.
Pui hartia si cerneala pe masa etc., etc."

Urmeaza alte indrumari folositoare, pe care nu le reproduc; cel ce va fi dorind sa fie dumirit asupra lor nu are decat sa caute pe pagina mai sus-aratata a Vatrei din anul 1894.
Ceea ce e de-nsamnatate pentru cititorii de azi era ca cu aceste polemica s-a sfarsit - deocamdata.
La lupta pornita improtiva plagiatorului de la Vatra mai luasera insa parte si unii dintre propagatorii curentului socialist si ai miscarii intetite cand cu rascoala taraneasca de la 1888.
Impartaseam toti trei vederile celor ce ziceau ca stapanire asupra pamantului nu li se cuvine decat celor harnici, care au totodata si cuvenita pricepere spre a-l munci. Aveam deci in gandul nostru sa fie luate masuri ca cei lipsiti de cuvenita destoinicie pentru chivernisirea avutului lor sa fie nevoiti a-si vinde pamantul, iar celor harnici si priceputi sa li se deie putinta de a agonisi pentru ca sa-si cumpere pamant. Daca nu se vor face acestea - ziceam noi - atunci ne aflam in fata primejdiei ca lucrurile sa se desfasure asa, incat sa fim in cele din urma nevoiti a le face parte si celor nevolnici, fie lenesi, fie lipsiti de pricepere.
Gandindu-ne la primejdoa aceasta, ii socoteam pe cei de alta parere porniti pe o cale gresita.
"Mult ma ispiteste gandul de a le arata ca nici propriile lor convingeri nu sunt in stare sa le sustina!" a zis Cosbuc.
Putea s-o faca. Poetului toate ii sunt iertate. Eminescu a scris si el poezia Imparat si proletar fara ca sa se fi lepadat de felul sau de a gandi, numai dandu-si seama ce se petrece-n capetele oamenilor de prin taverne si-n inimile lor pline de fireasca amaraciune.
A scris si Cosbuc poezia Noi vrem pamant! si a publicat-o in cel mai apropiat numar al Vetrei, pe pag. 83.
Stim cu totii care a fost efectul acelei poezii atunci si mai tarziu. Azi ne dam seama ca era in ea ceva profetic, cel putin un avertisment pentru cei ce nu voiau sa-nteleaga ca sunt multe si mari datoriile celor ce stapanesc pamant si ca au sa se faca vrednici de a pastra stapanirea. Atunci insa nu i se ierta poetului inima deschisa, si ziua urmatoare, raposatul T. Maiorescu ni-a inapoiat numarul din Vatra, scriind pe el: "Se refuza primirea!"
Il cunosteam bine pe T. Maiorescu. Ne facuse mult bine, traiseram unele din cele mai fericite zile ale vietii noastre stand de vorba cu el, ii eram apropiati sufleteste si-i impartaseam vederile si-n ceea ce priveste cestiunea agrara. Eram deci incredintati ca el nu din draga lui voie a refuzat primirea revistei, ci tiind seama de susceptibilitatile oamenilor cu care era legat in viata politica. Aceasta nu era insa pentru noi o mangaiere.
Era insa o imbarbatare pentru cei ce pornisera polemica impotriva Vetrei.
Cel ce-ar fi zis atunci ca Cosbuc in urma unui indemn politic a scris poezia aceea ar fi fost deopotriva cu cel ce-ar zice azi ca poezia are sapte strofe pentru ca autorul ei prevedea ca la 1907 va izbucni rascoala taraneasca. Si-a dat si el seama si li-a spus si altora ce se petrece-n capetele si-n inimile taranilor, care nu gaseau atunci nici la administratiune parinteasca purtare de grija, nici la judecatori destula iubire de dreptate. Desi insa el era obiectiv, oamenii cu gandul indreptat spre cele politice s-au folosit de poezia lui si i-au facut dusmani tocmai intre binevoitorii lui. Iar s-a pornit deci polemica.
De asta data a intervenit Caragiali, publicand la pag. 159, sub titlul O a doua provocare, la adresa lui Vlahuta o-ntampinare, pe care au s-o citeasca cei ce tin sa fie dumiriti asupra miscarii literare din timpul acela.






Ioan Slavici - Cosbuc si Titu Maiorescu


Aceasta pagina a fost accesata de 143 ori.
{literal} {/literal}