Ioan Slavici - Clopotnita manastirii Putna

Ioan Slavici - Clopotnita manastirii Putna

de Ioan Slavici



Publicand in numarul de la 5 iunie 1921 al Adevarului literar si artistic niste Fapte si documentare din trecut, d-l Aurel Dumbraveanu ne spune intre altele:

"Primul care a luat initiativa de a se tine un congres studentesc a fost Mihail Eminescu. Tinerimea universitara romana din toate centrele studentesti si-a trimis reprezentantii la Putna, unde a avut loc congresul. Congresul n-a avut totusi nici un succes, fiindca, fie din cauza unor divergente de pareri, fie din cauza unor certuri politice, nu s-au putut lua hotarari mai insemnate, ceea ce l-a facut pe Eminescu sa convoace un al doilea congres, unde s-a dezbatut in cea mai larga masura propaganda culturala, hotarandu-se infiintarea de biblioteci populare in orase si sate, tinerea de conferinte, raspandirea gustului de cetit al literaturii romanesti etc. Toate acestea Eminescu le-a facut in calitate de membru-biblitoecar al Romaniei June".

Tot acolo d-l Aurel Dumbraveanu ne mai spune:

"Chiar in mijlocul Vienei tinerii de la Romania Juna faceua literatura putenric influentata de Junimea de la Iasi".

Nu incape indoiala ca d-l Aurel Dumbraveanu, pe temeiul actelor autentice din arhiva societatii "Romania JUna" ne face impartasirile sale despre aceste fapte, care azi, dupa cincizeci de ani, sunt de cea mai actuala insemnatate.
Asa insa, cum au fost spuse, impartasirile ar putea sa fie rau intelese.
E - bunaoara - adevarat ca Eminescu a fost ales cu 30 de voturi biblitoecar al societatii, dar congresul studentesc nu l-a pus la cale ca bibliotecar, ci ca secretar al comitetului asa-zis central, care luase asupra sa sarcina de a aranja serbarea de la Putna si care-n timpul serbarii se retrasese in clopotnita manastirii.
Acolo, in clopotnita aceea, s-au plamadit toate; acolo a fost chibzuit planul pentur "propaganda culturala", care nici pana acum nu s-a facut indeajuns si pe care fruntasii de azi ai "intelectualitatii" romane au de gand s-o porneasca de aici inainte.
De asemenea numai cativa dintre tinerii de la "Romania juna" faceau literatura influentata de "Junimea" de la Iasi.
Intre acesti cativa ne aflam Eminescu si eu, si d-l Dumbraveanu spune ca la alegere eu am obtinut, ca presedinte, 32 de voturi, Eminescu s-a ales ca bibliotecar, chiar numai cu 30, iara Ionita Bumbac a avut 38. Acest Ionita Bumbac, poet atunci in gandul multora mai insemant decat Eminescu, se bucura deci de o mare trecere, iar aceasta tocmai pentru ca se afla intre cei ce-i stiau atunci pe junimisti drept niste "cosmopoliti" primejdiosi.
Asa au venit lucrurile ca noi cei cativa am primit dupa serbare un vot de blam, despre care d-l Radulescu-Pogoreanu si eu am publicat lamuriri in Convorbiri literare.
Eminescu a staruit, ce-i drept, ca sa fie convocat congresul studentilor romani de pretutindeni, dar hotararea de a pune la cale serbarea de la Putna nu a fost luata de "Romania juna", ci de adunarea romanilor din Viena, care a ales un comitet central in frunte cu Nicolae Teclu. Comitetul acesta, din care Eminescu nu facea parte, s-a pus in legatura cu studentii romani de la alte universitati si a adunat bani pentru serbarea ce urma sa se tina la 15/27 august 1870, cand cu hramul bisericii de la manastirea Putna.
Izbucnind insa razboiul, serbarea a fost amanata si banii inca necheltuiti, peste 5.000 fl., au ramas la o casa de economie. Presedintele, Nicolae Teclu, brasovean, a incredintat libretul casei de economii altui brasovean, bancherul Murasanu, ca sa-l pastreze in casa de fer a lui; iar acesta, jucand la bursa si avand pierderi mari, a scos de la casa de economii banii adunati pentru serbare, i-a pierdut si a fugit in America.
Noi, ceilalti, le-am aflat acestea numai in primavara anului 1871, cand comitetul central a convocat adunarea romanilor din Viena si a declarat ca, in lipsa de "fonduri", nu mai poate sa ia asupra sa sarcina de a aranja serbarea.
Au fost discutiuni vii si purtate cu multa amaraciune, in timpul carora Eminescu, pentru care serbarea era numai ocaziune pentru intrunirea congresului, staruia cu toata hotararea ca serbarea neaparat sa fie tinuta la 15/27 august 1871. Eu am scapat deci vorba ca avem sa mergem la Putna cu desagii in spinare, cum s-au dus motii in ziua de 3/15 mai 1848 la Adunarea de la Blaj.
Aplauze, insufletire juvenila, avant national, tambalau: comitetul central a declarat ca se retrage, ca sa aranjeze serbarea cei cu desagii in spinare.
Un nou comitet n-a fost ales si astfel lucrurile ar fi ramas balta. Se zicea deci atunci, si mai zic unii chiar si astazi, ca era o usurinta juvenila sa punem cu toate acestea la cale serbarea.
Aceasta nu puteau si nu pot s-o zica decat cei ce nu stiu cum s-au petrecut lucrurile, si-l socoteau pe Eminescu poet, un visator lipsit de bun-simt practic.
Adevarul e ca el era om de actiune si ca noi, cei cu desagii in spinare, n-am fi ajuns sa ne adapostim in clopotnita de la Putna daca n-ar fi fost la mijloc si un al treilea brasovean, Diamandi Manole.
Nu mai traiesc azi decat putini dintre cei ce-l stiu pe Diamandi Manole ca presedinte zelos al Eforiei scolilor romanesti din Brasov si tot presedinte si al Camerei comerciale de acolo, si dintre putinii acestia, numai pe ici pe colo e si cate unul care l-a cunoscut cum el in adevar era. El a mai fost si adevaratul intemeietor al ziarului Tribuna, presedinte al comitetului de directiune instituit pentru editarea acelui ziar, si astfel ne-am apropiat sufleteste. Tocmai de aceea insa mai simt coplesit de simtamantul neputintelor mele cand vorba e sa le spun celor ce nu-l stiu cine a fost el.
A fost, mai nainte de toate, cel mai cumpanit dintre fruntasii romani cu care am avut sa lucrez in timpul pe care l-am petrecut in Ardeal.
Om fara multa cultura sistematica, dar cu scaun la cap si luminat prin calatorii si prin necurmata atingere cu cei mai de seama dintre contimporanii sai, el ti se uita cu ochii lui mari in fata si dintr-o cautatura, dintr-un gest, din putine vorbe scapate iti ghicea gandul, iti patrundea intentiunile si te judeca.
Pe el nu putea nimeni sa-l ameteasca prin vorbe insirate cu maiestrie. De aceea in congresul bisericesc, in sinoade, in adunarile nationale de orisice fel, glasul lui era hotarator.
Negutator cu deosebire priceput in toate ale sale, el stia sa-si chiverniseasca treburile, nu se avanta niciodata ci se multumea cu castig mic, dar sigur. Tot asa si-n relatiunile sale personale, precum si-n viata comuna, el era cu inima deschisa si de buna-credinta, cauta totdeauna restabilirea bunei intelegeri si vorba lui pretuia mai mult decat subscrierea intarita cu martori si cu pecete; intreprinderea la care lua si el parte era sigura de reusita.
In viata sociala el era o adevarata gradina de frumusete, totdeauna voios si plin de duh, om care le vede si le judeca foarte bine si vorbeste mai mult in pilde.
Era, ca si toti brasovenii adevarati, inchinator al lui Saguna, caruia nu-i zicea niciodata altfel decat El, iar unitilor si in genere adversarilor lui Saguna le zicea Dansii.
Cei mai apropiati oameni de incredere ai lui Saguna erau vicarul Nicolae Popea si asesorul consistorial Nicolae Cristea, amandoi zelosi si statornici. Pentru Diamandi Manole, unul era Andreas Hofer, iar altul Pater Ambrosius.
Lui I.C.Bratianu ii zicea Babacu, iar Titu Maiorescu era Noter ami.
Orisicare profesor era Substantiv, iar ziaristii si avocatii erau Negutatori de vorbe.
Unul dintre prietenii sai, Ghita Pop, proprietarul hotelului "de Boulevard", om totdeauna spelcuit, eraMarchizul de Villamarina, iar Eugen Brote, om cam intepat si orator chibzuit era Lordul Palmerston.
Ioan Bechnitz, cu care nu puteai intra in discutiune fara ca sa fie nevoie a te da in cele din urma invins, era Verordnung (ordin).
Eu eram Liliac, fiindca soseam la Brasov de obicei cu trenul de seara, si Curier rusesc, caci nu stateam decat pana dimineata, cand imi cautam de drum.
Umbland la 1871 in treburile sale pe la Viena, el a aflat cele petrecute si era cuprins de viu neastampar. Il vad parca si acum umbland in cafeneaua Troidl din om in om cu capul cam plecat, calcand apasat si cu pasi lati, parca ia la goana pe cineva, si stergandu-si din cand in cand sudorile din fata.
Lasa ca in gandul lui ar fi fost pentru tinerimea romana o prea mare rusine sa nu puna la cale serbarea dupa ce a adunat public banii pentru ea, dar mai erau la mijloc si doi brasoveni - unul care n-a stiut sa pastreze banii, iar celalalt care i-a furat - ba el se mai simtea si personal atins, caci o insemnata parte din banii aceia de dansul fusese adunata. El staruia deci ca familia lui Murasanu, Nicolae Teclu si aceia dintre studenti care dispun de mijloace sa puna mana de la mana, ca sa restituie banii, pentru ca publicul roman si mai ales strainii sa nu afle nimic despre cele petrecute.
Altii erau de parere ca in public are sa fie raspandit zvonul ca guvernul a oprit serbarea.
Diamandi Manole cu una ca aceasta nu se putea impaca. Axioma lui era:

"Es ist nichts so fein gesponnen
Dass es sollt' nicht ans Tageslicht kommen".

"Nu e nimic urzit atat de subtire
Ca sa nu iasa la lumina zilei"

Daca vorba era ca tinerimea sa nu pata rusine, serbarea trebuia neaparat sa se tie la 15/27 august, nu insa cu desagii in spinare.
- N-avem - zicea el - decat sa incepem iar a aduna bani, pentru ca lumea sa dea cu socoteala ca cei adunati nu sunt destui si sa mai dea. Am sa adun chiar eu. Am un cumnat la Brasov, altul la Sibiu, iar altul la Rasinari. Am cate un cumnat la Bucuresti, la Craiova, la Iasi, am tovarasi de afaceri la Braila si la Galati, precum si la Ploiesti, iar la Bucuresti sunt acasa ca la Brasov. N-am decat sa-i pun in miscare pe toti, si treaba e facuta.
Diamandi Manole nu umbla, ca altii, pe cersite, ci trecea in lista sa pe ai sai, taxa pe fiecare dintre dansii si-i executa fara discutiune.
A pus apoi pe cumnatul sau de la Craiova sa obtie votarea sumei de 1.000 lei pentru serbare si sa vesteasca despre aceasta pe cei de la Bucuresti, de la Iasi, de la Galati, de la Braila si de la Ploiesti. Urmarea a fost ca in timp de cateva zile Bucurestii si Iasii au votat cate 2.000 lei, Galatii, Braila si Ploiestii cate 1.000 de lei, alte orase cate 500 lei, cu totul peste 15.000 lei.
Bucovinenii, cei mai zelosi staruitori pentru serbare, lucrau si ei din rasputeri, ca sa puna lumea in miscare.
Inspre sfarsitul anului scolar ne-am dus deci cu Eminescu pe la membrii comitetului central, le-am aratat rezultatele obtinute si am staruit sa revie asupra hotararii luate si sa plece la Putna.
Ni s-a dat raspunsul ca Diamandi Manole e un palavragiu, ca pe voturile consiliilor comunale din Romania nu se poate pune nici un temei, iar bucovinenii nu sunt in stare sa ne dea vreun ajutor.
Nu ni-a ramas deci decat sa constuim noi un nou comitet. Deocamdata Vasile Bumbac, un bucovinean mai in varsta, a luat asupra lui sarcina de presedinte, iara eu am primit sa-i fiu secretar. Pregatindu-se insa pentru examenul de doctorat, V. Bumbac n-a putut sa plece in Bucovina, am ramas deci eu presedinte, iar Eminescu a luat asupra sa sarcina de secretar si a plecat in tara, ca sa staruie pentru sprijinirea serbarii.
Ceilalti membri ai comitetului au fost toti bucovineni, intre acestia cei mai zelosi Vasile Moraru, Pamfil Dan, casierul, si Ion Luta.
Celelalte universitati aveau sa-si trimeata si ele delegatii, care intrau ca membri in acest comitet central, si la Putna, unde se adunase lume multa, comitetul astfel intregit se retrasese in timpul serbarii in clopotnita, unde carasem paie, pe care le risipisem pe jos, ca sa doarma fiecare cum apuca.
Desi alergam insa toata ziua, nu prea ajungeam nici noaptea sa dormim.
Congresul urma sa tie prima sedinta la 16/28 seara, dupa ce lumea venita la serbare va fi plecat. Vorba era, deci, ca comitetul sa stabileasca ordinea de zi si sa ia intelegere in ceea ce priveste programul propagandei culturale. In timpul zilei eram ocupati si nu puteam sa discutam; ramanea deci sa discutam noaptea, dupa ce ne-am adunat in clopotnita, si pe cei mai multi dintre noi ne prindeau zorile zilei discutand.
Eminescu avea, ce-i drept, stabilita ordinea de zi si-si croise si planul pana in cele mai mici amanunte; iar noi, ceilalti membri din Viena ai comitetului, intraseram in comitet tocmai fiindca impartaseam vederile lui. Vorba era acum sa-i dumirim si pe ceilalti si sa-i induplecam a sustinea si ei programul in fata congresului, lucru afara din cale greu.
De ce era adica vorba?
La 1866 se unise Italia, iar la 1870 s-a unit si Germania; era apropiat gandul ca mai curand ori mai tarziu se va face si unirea tuturor romanilor intr-un singur stat.
Noi eram de parere ca unirea aceasta se va face in virtutea desfasurarii firesti a lucrurilor, fie chiar si daca noi insine n-am voi-o. Lucrul de capetenie era sa ne pregatim pentru ea cum s-au pregatit italienii si germanii, care s-au sporit si s-au unit sufleteste mai nainte de a se fi unit politiceste. Staruiam deci ca tinerimea romana sa lucreze, inainte de toate, prin conferinte publice, prin reviste literare, prin biblioteci poporale ieftine, prin propaganda ziaristica, prin concerte si reprezentatiuni teatrale, pentru restabilirea unitatii in viata culturala a romanilor si pentru pastrarea disciplinei intelectuale si morale mai ales in Romania, unde inraurirea bizantina si cea pariziana zdruncinasera temeliile vietii sociale.
Ceilalti primeau si ei programul acesta, numai insa ca mijloc pentru o propaganda facuta in vederea unirii politice. Noi ziceam ca propaganda politica e de prisos, caci romanii nu vor respinge unirea intr-un singur stat - cand ea va fi cu putinta. Eminescu indeosebi era de parerea ca propaganda politica ar fi chiar primejdioasa, caci prin ea le-am da nemtilor, rusilor si maghiarilor dreptul de a inabusi orisice miscare facuta in vederea unirii sufletesti.
La aceasta i se dadea raspunsul ca unirea sufleteasca se va face dupa ce se va fi facut cea poltiica.
- Nu! striga Emienscu. Ar fi un fel de babilonie, o adevarata nenorocire nationala statul roman intemeiat fara ca romanii sa fi fost mai nainte pregatiti pentru aceasta.
De aici inainte discutiunile erau din ce in ce mai intetite, cateodata urmate chiar cu patima.
In partea noastra se afla A.D.Xenopol de la Berlin iar cei mai indarjiti adversari ai nostri erau Gr. Tocilescu, G. Dem. Teodorescu si Iancu Bratescu de la Bucuresti, precum si C. Istrati si tanarul Dunca de la Iasi.
O proneam cei adunati in clopotnita sara, o urmam toata noaptea, cadeam unul cate unul rapusi de somn si dimineata ne aflam tot de unde porniseram sara.
O intorsatura de tot suparatoare au luat discutiunile dupa ce unul dintre bucovineni a scapat vorba ca intocmai precum tanarul care sufera de o boala contagioasa are sa se lecuiasca mai nainte de a se fi casatorit, Romania trebuie sa se lepede de pacatele ei, fie bizantine, fie pariziene, mai nainte de a se fi ridicat in fruntea neamului romanesc.
Mult ne-am zbuciumat deci in timpul noptilor petrecute in clopotnita manastirii Putna, dar in loc de a ne fi apropiat unii de altii, ne-am invrajbit si invrajbiti am ramas si in fata congresului.
Cand studentii veniti la Putna s-au adunat in marele trapez al manastirii, ne simteam ca in ajunul furtunii.
Stiind cum stam cu colegii nostri de la Viena si cu cei din comitetul central, eram pregatiti pentru o lupta crancena, din care nu prea nadajduiam sa putem iesi invingatori.
Erau acolo si oameni care s-ar fi bucurat daca lor urgisitii nemti ar fi oprit serbarea si pe care ii supara gandul ca serbarea s-a desfasurat in toata libertatea, fara ca sa se fi produs vreun "incident". Acestia ziceau ca congresul studentilor romani nu se poate intruni pe pamant stapanit de nemti, unde discutiunile nu se pot urma decat fiind de fata comisarul imparatesc, care-ti taie vorba cand vrei sa spui ceea ce in adevar simti si gandesti.
Eminescu a staruit deci impreuna cu bucovinenii ca comisarul imparatesc sa asiste numai la deschiderea congresului, apoi sa faca declaratiunea ca pleaca, pentru ca discutiunile sa poata fi urmate in toata libertatea, ceea ce s-a si intamplat.
Cu atat mai furtunoase au fost discutiunile, care s-au urmat pana in revarsatul zorilor de zi fara ca sa fi fost luata vreo hotarare.
Primul punct al ordinei de zi era retragerea comitetului care aranjase serbarea si alegerea unui comitet care urma sa conduca lucrarile congresului, sa reprezinte studentimea romana si sa convoace viitorul congres in intelegere cu comitetele locale.
Unii sezand imprejurul mesei, altii stand in picioare, iar altii urcati pe scaune au discuta in mijlocul fumului de tigari cu mult avant si cu inca mai multa cheltuiala de vorbe pana ce nu s-a facut propunerea ca tot comitetul de pana acum sa conduca si lucrarile congresului, iar viitorul comitet sa fie ales de catre studentii din Viena.
D-l Dumbraveanu vorbeste si despre un al doilea congres, in care a fost votat programul de propaganda culturala pe care-l propusese Eminescu. Cred ca vorba e de a doua sedinta a congresului de la Putna, pe care au tinut-o sara viitoare mai putinii studenti care nu plecasera dupa prima sedinta, mai ales bucovineni.
In aceasta a doua sedinta in adevar n-a fost combatut programul de propaganda, dar nici o votare in toata regula nu s-a facut, ci a ramas ca comitetul ce va fi ales la Viena sa stabileasca si programul.
Un asemenea comitet nu s-a mai fost inca ales si astfel miscarea pornita s-a infundat.
Ar fi cu toate acestea o mare greseala daca s-ar zice ca framantarile noptilor petrecute in clopotnita manastirii Putna au fost sterpe.
Multe din clee ce s-au petrecut in urma, mai ales in Ardeal si in Bucovina, sunt urmari ale acelor framantari indeosebi multe din faptele lui Eminescu si din scrierile lui ar ramanea neintelese daca n-am tine seama de zbuciumarile prin care a trecut el cand cu silintele lui de a pune la cale congresul de la Putna.





Ioan Slavici - Clopotnita manastirii Putna


Aceasta pagina a fost accesata de 151 ori.
{literal} {/literal}